Mai întâi e sunetul. Apoi ritmul. Apoi sensul, apoi (…) mintea mea se lasă purtată…
Ce definiție perfectă a artei, mi-am spus, când am auzit această afirmație în conferința specială cu Dennis O’Hare și Cătălin Ștefănescu, găzduită de FITSonline 2020. Nu poți să îți eliberezi propria artă fără durere. Precum o mamă ce își eliberează copilul să se bucure de lume și să trăiască experiențe în absența sa. Dai viață artei tale și apoi o lași să fie ea însăși, orice ar însemna aceasta.
Conferința începe cu un extras din Iliada, text de Denis O’Hare și Lisa Peterson. O cămăruță cenușie, poate dintr-o biserică medievală, o imagine prost cadrată și Denis O’Hare spunând povestea, atât de sincer marcat de evenimentele pe care le povestește. Degetul i se târăște încet din partea de sus a camerei în jos și aproape că vezi sângele negru al taurului ucis de un leu adunându-se în partea de jos a scutului… Apoi, auzi un băiat cântând la liră, o muzică sfâșietoare, cântecul zilei ce moare în timp ce niște fete și băieți dansează în cerc, bat din palme, râd. Viața așa cum este ea. Și actorul care merge înainte și înapoi fără să acorde atenție cadrajului camerei. Nu acesta este important. Contează povestea. Narațiunea ca spectacol. De fapt, este important și cadrajul nefericit, deoarece evidențiază viața din interiorul rolurilor interpretate. Viața așa cum este ea. Fără vreun cadraj special. Perfecțiunea actului prin care actorul dă ceva înapoi. E aproape cum arată scutul lui Ahile de la distanță: reflectă lumina înapoi, sfâșiind-o.
Repede înseamnă dăunător… Spuneai cât de fericit ești că ai obținut încetișor ceea ce se numește succes. Așadar, pentru tine, a fost ca un proces de sedimentare, nu doar ca profesionist, ci și ca ființă umană, din câte am înțeles… Nu ar trebui să avem mai multă apreciere pentru încetineală? Adică societatea noastră este mai preocupată și mai încântată de tot ce se întâmplă repede, cât mai repede cu putință… Iar această perioadă deosebită, nu ne ajută ea să redescoperim încetineala?
Denis O’Hare: Eu chiar sunt recunoscător că am avut timp să învăț bine o meserie înainte de a fi împovărat de orice formă de celebritate. Trebuie să poți încerca și eșua. Și mai e ceva ce ține de a fi mulțumit. Ar trebui să fie suficient să lucrezi fără să trebuiască să te transformi fulminant într-o mega-vedetă. Faima nu este echivalentă cu calitatea.
Joci și în filme și pe scenă. Le combini astfel încât să înțelegi mai bine care este diferența dintre cele două… Ai putea să dezvolți puțin această idee?
Denis O’Hare: Filmul și Scena sunt opuse din multe puncte de vedere. Ca actor de film, camera și montajul determină cum ar trebui să joci, ce valoare se acordă unui anumit moment, chiar și volumul vocii tale sau dacă ești scos în evidență. În teatru, joci cu tot trupul, este o experiență tridimensională în timp și spațiu real. Tu ca artist iei tot felul de decizii despre ritm, dimensiune, formă – unde ar trebui să privească publicul. Ador faptul că le pot face pe amândouă. Există lucruri pe care nu le pot face în teatru și există o libertate care, de obicei, îmi lipsește în film.
Ce îți place cel mai mult atunci când scrii sau când joci? Dar cel mai puțin?
Denis O’Hare: Când joc, cel mai rău lucru este îndoiala; să mă întreb dacă ceea ce fac e bine. Evident că nu există un răspuns cu adevărat obiectiv la întrebarea aceasta. Știu că sunt oameni cărora nu le plac rezultatele muncii mele. Dar, după cum spune Martha Graham, „Satisfacția nu există”. Cât privește aspectele pozitive, cred că e vorba despre acea magie când tu te dai la o parte și ia ființă o nouă entitate. Pentru mine ca scriitor, lucrul cel mai dificil este să știu când să mă opresc. Când s-a terminat? Cel mai frumos e când scrii ceva cu adevărat bun. Eu mă întreb mereu: „Cine a scris asta?”
În dialogul pe care l-ai avut cu Cătălin Ștefănescu, ai menționat, referindu-te la procesul de a citi poezii că, la fel ca în orice formă de artă, nu există răspuns. Nici măcar poetul nu are răspunsul. Totul este interpretabil și chiar simt asta și trebuie să recunosc că am avut dezbateri lungi dacă să rămân la interpretarea personală sau dacă ar trebui să știu ce a vrut să spună autorul și să rămân cu varianta aceea. Mi se pare că aceasta este una dintre cele mai importante rotițe ale imensului mecanism pe care ni-l oferă arta. Dacă eliminăm asta și rămânem doar la ce a vrut să spună autorul, îl distrugem, nu-i așa?
Denis O’Hare: În toate formele de artă, creatorul renunță la control în momentul în care își împărtășește opera cu ceilalți. Eu iubesc greșelile pe care le fac când încerc să înțeleg ceva. Iubesc neînțelegerile care se produc când oamenii dau peste ceva produs de mine. Uneori, pentru mine, faptul de a ști ce gândește artistul limitează opera de artă. Nu e nimic mai plictisitor decât să îmi spună cineva exact ce a vrut să facă. Nu îmi spune – arată-mi. Dacă nu se regăsește în opera de artă, nicio explicație nu va fi suficientă.
Mi se pare extrem de interesant cum actorii simt publicul când sunt pe scenă și cred că ar fi bine, adică ar fi un proces vindecător dacă asta s-ar extinde în viața de zi cu zi a fiecăruia dintre noi. Cum ar putea deveni acesta un obicei și pentru noi, așa cum este pentru voi, actorii?
Denis O’Hare: Este treaba unui bun actor să anuleze judecata personajelor sale și să se concentreze pe împărtășirea adevărului pe care îl are în față. Noi existăm pentru public. Dar este un echilibru fragil. Publicul nu poate fi un tiran care să ne controleze. Noi trebuie să îl controlăm pe el. Trebuie să ne dorim să împărtășim cu el, dar noi trebuie să stabilim regulile.
De ce eșuează democrațiile? De ce eșuează SUA?
Denis O’Hare: Aceasta este întrebarea centrală a următoarei piese pe care o scriu împreună cu Lisa Peterson, The Song of Rome (Cântecul Romei). Cred că nicio formă de guvernământ sau de organizare nu poate dăinui pentru totdeauna. Care este durata de viață a oricărei organizații comunitare? Aroganța democrațiilor este că țările democratice consideră că au rezolvat toate problemele organizării sociale. În plus, e greu să vorbești cu adevărat despre democrații fără să vorbești despre capitalism, iar capitalismul e un sistem crud, din multe perspective incompatibil cu principiile democratice. Eu cred că democrațiile eșuează fiindcă pierd legătura comună și lasă banii să devină arbitrul suprem.
Cât privește SUA, eșuează fiindcă miturile pe care este fondată sunt niște minciuni. Ideea că toți oamenii au fost creați egali este o minciună integrată în actele noastre fondatoare. Suntem o cultură sclavagistă și nu am plătit niciodată adevăratul preț al acestei realități. NOI suntem o teocrație și pretindem că nu e așa. În sfârșit, în SUA nu există decât câștigul. Câștigul e totul.
Dacă ai avea superputerea de a schimba cu adevărat această lume așa cum este ea, ce ai schimba? Sau ai schimba ceva?
Denis O’Hare: Mama mia… Cred că aș turna empatie și compasiune în apă și aș spera ca oamenii să poată vedea umanitatea și suferința tuturor celor care par diferiți și ar vrea să facă ceva cu privire la asta. Bunătate. Bunătate.
Am citit asta într-un interviu pe care l-ai dat pentru The American: O’Hare a început să meșterească cutii Cornell pentru prieteni după ce a citit despre aceste bizare lucrări de artă într-un roman de William Gibson. E mult mai ușor să creezi cutii decât să creezi personaje?
Denis O’Hare: E ceva ciudat – nu puteam să fac cutii pentru alți artiști decât în timp ce lucram la o piesă sau la un film. Temele erau controlate și puteam folosi cutiile pentru a distila câteva caracteristici ușoare pentru fiecare persoană. Am încercat să fac o cutie pentru mama și nici nu am știut de unde să încep. Cum să o rezum pe mama? Crearea de personaje este un fel de prestidigitație. Nu creăm personaje complete, ci le conturăm trăsăturile principale și vă lăsăm pe voi să umpleți golurile. La fel și cu cutiile!!
*articol publicat în Capital Cultural nr. 22, ediție specială FITSonline 2020
