de Constantin Necula
Suntem dinaintea încercării de a încheia un timp care pare că nici nu a fost. A trecut prin noi. Nu noi prin el, cum ne plăcea, tare ne mai plăcea să credem. Se împlinește sub ochii noștri cuvântul poetului creștin Traian Dorz: „Mi se părea că vremea trece/ mi se părea, căci eu treceam…”.
Nici nu cred că încă avem dinaintea noastră cele mai importante modificări de sistem pe care pandemia le-a produs în sufletele noastre. Dacă admitem că avem suflet, câte unii dintre noi. Personal, cred că am redescoperit omenia din oameni. Și puterea lui Dumnezeu. Care plutește pe deasupra creației Sale cu întreaga energie dintâi. Vrem, nu vrem să recunoaștem, ceasul lumii s-a oprit pentru câteva secunde și pare că s-a dat înapoi. Ca să repornească mai ușor. Semănam mai curând cu o bombă cu ceas, gata să grăbească sfârșitul unei lumi devenite tot mai ieftine în valori și în valorizarea valorilor. Nu e sigur că s-a schimbat ceva în bine, dar s-a schimbat în mine mult și asta, pentru mine, contează. Cum ar trebui să conteze pentru fiecare dintre noi. Tot ce am descoperit modificat în comportamentul nostru, orice fisură în fragila noastră alcătuire de suflet, ar trebui să conteze în modificarea lumii prin care trecem. Uneori ne-am rănit de răutatea superficială a celor din jur.
O lamă cu zimți a amenințat de la început liniștea noastră. Aș vrea să nu fi fost așa și media, de exemplu, să nu încingă fără rost spiritele și să nu inventeze probleme unde nu sunt. Să nu transforme în nod epidemiologic – de exemplu – Împărtășirea, în vreme ce proasta organizare din sistemul medical ori din chiar instituțiile statului – unde angajații au fost testați după ce depășiseră de mult infectarea a mai bine de 100% (adică inclusiv familiile lor) – au generat crize reale de infectare. Dar, mă rog, pentru mulți perioada aceasta a fost o perioadă de discernere și cernere. Uneori e nevoie de astfel de perioade de crize pentru a putea identifica personalitățile celor care își alcătuiesc arealul de viață. Inteligența și valoarea rațională a acesteia se vede numai în situații de criză. În rest, uneori, pot exista labirinturi în ascunderi cu ușurință, aplicate manipulator. Dar criza, fierberea în tensiune, descoperă deseori adevăratele valori umane în jurul cărora pot fi construite sau reconstruite sisteme de caracter. Pentru că discernerea de acum e asupra caracterelor noastre. Asupra superficialităților și nemerniciilor pe care le numim valori. Asupra modului defectuos în care ne trăim viețile, prea ades expuse. Prea puțin ne protejăm adevărata intimitate, aceea a creșterii noastre interioare. Un fel de miez cuminte de inteligență în care ne angajăm idealurile. Ori se pare că acolo am pierdut conformitatea cu Modelul-Hristos. În intimitatea valorilor noastre, ne-am virusat dintâi pentru ca acum Covidul să iasă pe stradă, să infesteze tot ce atingem. Oare nici acum nu vedem? Dacă de astfel de viruși ne lăsăm modelați în toate ale vieții – mască, distanțare, analize, vaccinare, fobie – oare cum de ratăm modelările interioare și admitem mereu o dublă standardizare a standardelor morale ori de viață pur și simplu?
Pentru aceea zic că trecem printr-o Vale a Rănilor. Învățăm din durere și moarte ceea ce n-am învățat ori am refuzat virulent să învățăm din viața ca viață. Ne-am luat porția de viață ca moarte și părem mai întăriți în idealuri? Vom vedea. Cred că lecția încă este în derulare. Poate că nu va mai fi atât de dur deși, experiența de zi de zi din ultimii 26 de ani îmi spune, moartea nu se încadrează la normalitate niciodată. Nu e simplu fapt divers. Sau ceea ce pentru unii este fapt divers, ori cifră de raportare pentru cei atinși intim de toată grozăvia ei, nu este deloc așa. Când pregătim copiii pentru viață, refuzăm să-i învățăm și principiile morții imediate. Acum am așezat pe coloane viața și moartea și insistăm pe boală și pe moarte. Rănim. Rănim sistemic și fără rost. Așa cum există o pedagogie a școlii – pe care o tot reformăm, deși poate exact întoarcerea în valorile clasice ne-ar prinde bine, un soi de odihnire din agitarea tematică – există și o pedagogie a comunicării, făcută praf nu doar din incompetență ci și dintr-un soi de superficialitate în cunoașterea provocată de oboseala la cultură. Să nu cunoști poporul căruia îi gestionezi criza este deja o criză. O criză a incompetenței? Nu. O rană de absurd. Pentru că situarea comunicatorului în permanentă opoziție cu lumea din care face parte denotă o nesmerită schizoidie de concept. De fapt, rănile inutile străpunse în inima noastră în vremea aceasta nu cred că vor avea lesne vindecare, dacă vor avea vindecare.
Poate cea mai amplă descoperire de sine la care am fost provocați în lunile anului acestuia, în zilele și orele interminabile ale bolii ori convalescenței, în clipele incredibil de lungi în care ne-am așteptat rezultatul testelor ori am așteptat întoarcerea celor care nu se vor mai întoarce niciodată în trupul ce au plecat, s-ar fi petrecut mai luminos dacă nu ni s-ar fi cenzurat nevoile legate de suflet. Penibilul situației este tocmai sincretismul de soluții anapoda date în condițiile în care activarea minimei comunicări ne-ar fi scutit pe toți de siluirea legii de dragul politicului – care oricum decontează. Dar nici un decont prin vot nu poate amenda incompetența care s-a dat competentă și nici diminua drama celor care au trecut fără sens prin chinurile iadului inadaptării vieții lor la amenințarea cu moartea. Un val de ipohondrii, frici și anxietăți sistemice, o neatentă aruncare în depresie fac și mai rănit trupul slăbit al contemporanilor pandemiei și subiecții ei: oamenii! Pentru că boala nu este despre boală, ci despre bolnav. Despre om. De aceea soluția la Rana Schimbării neașteptate în care ne cotropim acum nu poate veni decât din Cel Întrupat pentru ca omul să nu mai fie singur dinaintea valului de moarte instrumentat prin manipulare, falsă argumentare – ca să-i nu spunem minciună – și dezorientare în raport cu logica morală. Efortul distinct al vremii de acum este desigur recuperarea omului. Dar nu se poate realiza fără Dumnezeu care „locuiește în el”, fără a-l înlocui în ce privește libertatea de voință, rațiunea de a fi ori planul de viață. Propunerea unui viitor altfel rămâne o derută de sens. Saturația socială la discursul despre boală și disperare va duce, indiscutabil, la transformarea suferinței în bagatelă morală. Eludarea planului real de depresie personală într-un soi de depresie comunitară – diagnosticată ca burn-out – va spune multe generațiilor de azi și mâine despre cum ne-am pierdut capacitatea de adaptare.
Unii cred că vindecarea Rănii de Schimbare nu poate veni decât din construcția unui discurs optimist. Poate. Dar cine va reda speranța care, deseori, este opusul optimismului irealist? Deja am trecut prin prea multe pentru a ne mai hrăni sufletul doar cu discursul psihologiei optimist-pozitive. Sau, cum ar spune Adrien Candiard, „să spui că viitorul, prin natura lui, va veni cu soluții, reprezintă o seducătoare profesiune de credință, dar una cu totul nefondată. Dacă cercetăm în trecutul nostru, fiecare zi de mâine care a trecut până acum, vom fi obligați să constatăm că nimic nu este mai puțin sigur decât ziua de mâine. Am cunoscut zile de mâine mai bune sau mai puțin bune. La o privire mai generală, istoria umanității a cunoscut zile de mâine extrem de proaste sau altele minunate”. (Adrien Candiard, Cât a mai rămas din noapte? Mic tratat despre speranță pentru uzul contemporanilor, Spandugino, 2020, pp. 11- 14). Ceea ce vindecă este programul de vindecare al rănii propriu-zise. Sunt destule de făcut cu iubirea și credința – ne spune aceeași voce – pentru a umple programul de viață creștină. De aceea, cine persiflează iubirea sau credința în astfel de momente de criză, de complexe de criză, se află în ireconciliabilă poziție cu propria sa umanitate, cu propria sa inteligență și intuiție a supraviețuirii. Rana de Schimbare în care ne-am adâncit în ultimele luni corodează în nădejdile noastre pentru că tot eșafodajul posibilei noastre vindecări este colmatat de ceea ce am putea numi bullingul emoțional al informației criptate de răutate și înveninare. Poate de aceea e vremea discernerii. A efortului de a învăța din mers cultura rezistenței spirituale la rău, la boală, la moarte. Nimic din schimbarea lumii nu poate să ne lase neatinși de schimbare. O luptă externă care năruiește intimitatea și luciditatea iubirii. De unde nevoia de apropiere – în ciuda distanțării- de chipul iubirii cel mai apropiat de noi. Familia – hulita megieșă a culturii credinței – s-a redescoperit. Școala – hangarul tuturor încercărilor de modificare a conștiințelor copiilor – recompusă prin… descompunere. Este perioada rebranduirii vieții – ar spune unii. Eu cred că nu e vorba doar de etichetări. Cred că e vorba de mult mai mult. De schimbarea vieților noastre pentru ca Rana de Schimbare să ne fie de folos. Nu e un război. Este o luptă. Dar dintâi cu noi. Cu propria neputință și schilodeală sufletească.
De unde începem? Din noi. Din taina capitalului cultural (sic!) articulat în propriile noastre căutări și din recompunerea comunităților noastre pe un Azi absolut. Dincolo de care mâine nu mai deține importanța amăgirii absolute. În procesul secularizării accelerate în care ne-am perpelit sufletele, e nevoie de o pauză, o clipă de tăcere și adunare în sine. Poate că nu reușim să ne vindecăm rana din schimbare, din prea multă și sofisticată schimbare. Dar avem de partea noastră tocmai însingurarea la care suntem supuși. Dezbinarea care ne unește. Distanțarea care ne apropie. Și unii, poate puțini, poate mulți, pe El, Cal prin a Cărui rană noi toți ne-am vindecat. Să nu ne privăm singuri de sens și speranță.
articol publicat în Capital Cultural nr. 25
cover foto: Unsplash
