De Constantin Necula
Prin natura misiunii ce ţine de viaţa mea, deseori am ocazia de a vedea cum se pun clişee, se lipesc abţibilduri şi se ucid morţii a nu ştiu câta oară. Credeţi că exagerez. Poate. Dar indecenţa pe care o înregistrez la adresa plecării oamenilor dintre noi doare cumplit şi este, dacă vreţi, cel mai cumplit contra-argument în vederea menţinerii în viaţă a unor oameni. Descoperi cum cifrele pot fi aşezate în pagină pentru a susţine sau combate o ştire, dar şi cum ştirile despre morţile oamenilor aproape că nu le mai vedem. În anul(anii) pandemic(i) se pierde şirul morţilor şi conştientizezi că slăbirea încrederii în forţa ta personală devine un soi de adaos de boală, aproape la fel de grav ca boala în sine. Am să explic. Din linia dintâi a Covidului vin mărturii, multe pot fi controlate ca atare, despre modul în care în saloane se sting oameni şi rămân – conform Legii – spunem, nu – alături de cei vii. Şi sigur nu încurajează rămânerea în viaţă a celor rămaşi acolo, de strajă morţii. Mai ales că, în buna tradiţie a firii umane la spital şi în călătorii, oamenii leagă prietenii imediate, multe durând şi după ce tensiunea întâmplării prin care trec dispare. E taina firii omului, nu poate trăi singur. Nu poate altfel decât în comuniune, sau să-i spunem echipă, să treacă peste astfel de momente. E şi motivul, vai, pentru care s-au aprins candele unde nu erau de aprins. Dinspre noi, încă vii, e nevoia aceasta de a veghea şuşotit la plecări. Aşa trăim şi în spaţiile mai sigure, ale familiilor, momentul plecărilor. Suntem tăcuţi ori nu, dar oricum mergem pe vârfuri din frica de a nu alunga moartea venită la întâlnire spre Transitus – spaţiul şi timpul plecării. Şi oricât am fi de tari şi mari momentul nu poate fi uşor. Poveştile cu bătrânii noştri cuminţi care plecau în zori, respirând roua Raiului încă din colţul lor de chilie ţărănească s-au cam dus. Pentru că ni s-a dus cuminţenia. Şi forţându-ne viaţa, pare că ne forţăm, deseori, şi moartea făcând din ea duşman. În spaţiul acesta al necuminţeniei sufleteşti s-a născut nevoia de manipulare a cifrelor morţii. Cu amănunte disperante. Dimineaţa, în colţul plecării din spital, când oamenii aşteaptă să-şi ia acasă… numărul, sufletele îşi interzic să plângă. Recunoaştere, aşezare în sicriu, plecare. Pe o bandă rulantă care exista – să ne înţelegem – dar cu o altă viteză de funcţionare, alt zgomot de fond.
Când am pierdut respectul morţii? E sindrom al marii pierderii de sens al vieţii ca atare? Când am mutat oamenii la blocuri, unde totul este în vecinătate imediată, inclusiv insalubrul vieţii cotidiene? Cine mai poate şti? Cert este că de-a lungul anilor sau în timp am văzut cum se pierd sensuri ale curăţiei morţii, cum ne grăbim cu ei să-i ducem din case sau să nu le mai acordăm prioritate la sensurile giratorii. Poate părea o nimica toată, dar mai ţineţi minte că undeva, până prin 2000, se acorda prioritate coloanei ce purta un mort la groapă, un ultim omagiu de decenţă al unei lumi ce nu-şi pierduse cu totul simţul decenţei? Din perspectiva manipulării subiectului morţii pandemia ne-a dovedit inumani. Amănunte la morţile unor cântăreţi – unii cu vârste înaintate, devenind surpriză încă vieţuirea lor – împărţirea lor pe tot soiuri de aspecte medicale şi riscuri peste care nu au trecut. Nu. Nu putem vorbi de o decenţă a morţii, vorba lui Andrei Pleşu rămânând adevăr: moartea nu poate fi decentă. Dar n-ar fi rău să ne refacem un pic tandreţea socială legată de ea, de plecarea unora dintre noi, omorâţi prin ştiri a doua oară.
Există o anecdotă extrem de veridică la vremea de acum. Se întâlnesc pe stradă două persoane, cunoscute, care nu se văzuseră de ceva timp. Primul spune: „Cum, tu n-ai murit?”. Al doilea, ofuscat oarecum, răspunde: „După cum vezi, nu!”. Primul spune iarăşi: „Nu se poate, mie mi-a spus cineva de încredere că ai murit!”. Fake-news stradal? Şi câte n-or fi aşa. Violenţa unei ştiri false nu poate fi oprită aproape deloc. Şi naşte violenţă, o violenţă pe măsură. Devenim dependenţi de minciuni aşa cum ar trebui să fim dependenţi de adevăr. Ne cuibărim în creierul total – care este media – şi nu mai gândim. Deloc. Sau doar aşa, în grup, afiliindu-ne în compartimentele ultimative ale uneia sau alteia dintre familiile de pe Facebook. Chiar credem în tunele ale conspiraţiei; şi de la gustul iaurtului la investiţia în Bitcoin totul e o făcătură. Ba chiar simţim că fără „heităreala” zilnică nu mai existăm, ne lipseşte ceva. Hărţuirea a depăşit cu mult sfera digitală. Şi să fii înjurat pe stradă dacă ai o opinie e cel mai simplu mod de a fi deocheat de cei prea plinii de sine. Sau să fii comentat la subsolul vreunei ştiri. Hărţuitorii s-au profesionalizat şi devin vectori de imagine şi voci comunitare, poartă pe sine porfira democraţiei şi alungă din limbajul cotidian toate elementele constructive ale comunităţii atunci când ele nu coincid cu propria viziune. O răutate infantilă – dar nu lipsită de rău, ca la copii – circulă prin venele unei societăţi bolnave de prea multă şi prea variată deconstrucţie. Pe de o parte e „heitărită” viaţa. Pe de alta, moartea. Acel „bine i-o făcut, că ştim noi…” ridicat la rang de politică în comunicare.
Moartea cere decenţă. Cuminţenie. Bun simţ. Manipularea ei, indiferent de motiv, dăunează vieţii. O face imposibilă. Alienată răului. Fără a mai fi lumina care poate limpezi zilele prin care trecem. Pentru sceptici, o plimbare prin taina iertării. Moartea este monumentul ei cel mai de preţuit.
*Articol publicat în Capital Cultural nr. 29.
