Generația mea se mai încadrează la ceea ce părea lege. Bărbații când se mai întâlnesc povestesc despre Armată. Suntem ultima generație care am făcut serviciul militar în termen după rigorile, dese ori absurde, ale vechii Armate. Așa am ajuns – copil de Brașov – din mijlocul blocurilor gri în câmpia ce însoțește întâlnirea Dunării cu Argeșul, aproape de Giurgiu și aproape și de București. La Herești-Hotarele.
Fixată de cer printr-o antenă de 401 unitatea părea uitată în marginea unui câmp, prinsă de sat printr-o șosea dezbrăcată de asfalt. Când am ajuns la marginea bretelei de ciment care mai amintea de locul din care veneam, un caporal- știam deja gradele- ars pe față de niște bube roșii încinse de efort- ne-a dămfuit cu un „Bine ați venit” rânjit și impertinent. Cred că visa deja la interiorul valizelor noastre de lemn, ultima schijă de amintire de acasă. Pe drum ne identificaserăm. Eram vreo 5 din cartiere vecine și încă vreo 7 din județ. Ceea ce însemna, în mintea noastră, un plus de rezistență la asaltul veteranilor. Ghinionul alor noștri era că veteranii lor nu plecaseră încă din Armată. Erau la munca din câmp- de departe cel mai important inamic pentru Țară fiind lenea din jurul tarlalelor prea largi pentru puțina mecanizare din vreme- enervați, triști și din ce în ce mai alcoolizați de așteptare. Urcând panta spre platoul de adunare nu știam nimic din toate acestea și nici din câte vor urma.
Aveam să descopăr rapid, înveșmântat – vorba vin e- în hainele cătăniei că nu mai am identitate. Înjurăturile țineau locul sms-urilor de astăzi și orice activitate intelectuală a fost redusă prin înfometare și muncă. Nici acum, cred, gustul foamei din noiembrie 1989 nu mi-a trecut. Instrucția subțire ce făceam era dublată de alarme, aproape continue, unitatea fiind de Apărare Antiaeriană și mereu fiind câte ceva de interceptat. La 3 dimineața interveneam operativ și la 3 și jumătate un DAC ne purta în câmpul de porumb din lunca Dunării. Încărcam mașina și aceasta se întorcea la unitate. Noi mai prindeam 2 ore de somn pe pământul ce începuse să înghețe. Și culegeam până la apusul soarelui porumb. Cu o bucată de pâine și un sfert de conservă de pește în roșii. Un soi de bombă ecologică pe care o desfăceam cu paftaua de la centură. Punând, sunt sigur, în alertă unitățile de investigație biotehnice ale NATO. Mirosul era strașnic. Mâncam cu mâna la nas. Încercaserăm prin măștile de gaze, obligatorii, dar nu mergea…Când am purtat prima dată arma la parada de Jurământ, apoi la trageri eram deja brăzdați de bătăturile muncii agricole. Ba chiar reușiserăm și o „grevă” care era să ne coste enorm în câmpul cu sfeclă unde încărcam, la viteză de bandă rulantă, flămânzi și înghețați, mai ales flămânzi și mai ales înghețați, sfecle în camioane uriașe priviți din cabina lor de șofer și vreo 6 agricultori vajnici. Mereu sub ochiul câte unui secretar de partid ori vreunei tovarășe de la producție…Până când am fost martor la primul act de capitalizare a muncii: fiecare încărcare o pâine, o sticlă de băutură ori o bucată de brânză. Nu. Nu a fost negociabil. Pontul ni-l dăduseră soldații care lucrau la Canal și ne-au râs în nas când ne-au văzut jigăriți cum eram…
Apoi primele gărzi. Nopți și zile puse în rastelul trezviei. Nici o logică, la prima vedere, în paza unei unități de rachete pe timp de pace. Încercaseră prin anii ’60 să fure motorină din rachetă niște oameni din sat dar explodaseră… Moartea lor a fost suficientă. Acum să fi vrut să fure motorină din camioane nu aveau cum. Nu din cauza pazei ci a lipsei de motorină. Primele gărzi țineau și de exploatarea generației mele în unitate, mai mult ca până atunci. În fond păzeai 6 ore și dormeai 3 ceea ce părea, după o săptămână, un soi de drogare cu absurd. Rezistasem golind toate cărțile pe care le-am găsit la colegi și în biblioteca pricăjită a unității. Învățasem între timp să fiu planșetist – urmărind cu creta din dreapta în stânga zborurile inamice- și să fac focul într-un uriaș punct de comandă. O sobă, un soldat, sute de nopți…
Dintr-o dată am devenit ostași. Mai întâi a fost zvon. Apoi ordinele s-au succedat într-un ritm incredibil. Când au spus „indicativ Radu cel Frumos” noi ăștia din septembrie aveam 3 luni de armată din care 2 în munci agricole și 1 lună în gospodărirea unității. Și dintr-o dată era război. Ne-am așezat pe poziții. Unii au mai prins de pe la televizor știri despre ce se întâmpla la Timișoara. Apoi nu a mai fost nimic. Doar un larg canal de zvon. Și agitație. Totul a culminat cu zilele acelea în care am învățat că a fi ostașul Țării tale înseamnă să înveți să nu tragi aiurea, să nu-ți descarci din frică încărcătorul în umbrele nopții și să poți să reziști dinaintea ispitei de a fugi acasă. Să-i vezi pe ai tăi. Cinci zile cât una și cât o sută de ani. Nimic din ce contase până atunci nu a mai contat. Nu ne-a mai dezechipat la chibrit nici un veteran, nu ne-au mai dat cu vata pe barbă să vadă dacă ne rămân urme, nu ne-au mai căutat luciul la bocanci. Nimic din ce ne obligaseră căpcăunic să plinim până atunci nu mai conta. Ne-a salvat luciditatea unui bătrân colonel Pașcalău. Și excelenta pregătire a câtorva dintre locotenenți. Strașnici oameni. Ei și maiștrii militari, oameni de meserie. Unii plângeau. Aveau copii acasă, în București, de vârsta noastră. Nu știau nimic. De unitate nu se apropia nimeni. Am aflat curând cum este să trăiești într-un sat de ciumați care nu pot fugi nicăieri. Și care-și ard fricile și curajul deopotrivă în același creuzet fără să fi știut că este posibil vreodată. Prima dată au dispărut gradele, diferențele acordate de grad. Din rezerva de alimente ale Unității au răsărit bucăți de salam, cum nu văzusem nici în civilie, pâine adevărată și conserve de nu te mai săturai. Colegii spuneau că a venit Crăciunul mai devreme…Apoi a fugit Ceaușescu. Am văzut unde a aterizat. Ne uitam unul la altul. Am scos stema din drapel din prima zi când, la sfat cu noi, ofițerii aleseseră clar partea de luptă. Unul mai puțin pe care l-am păzit ca pe tezaurul Londrei, știam toți ce poate. Și am așezat Steagul sus pe biută. Îl priveam des. Ca de încurajare. Îl am acasă încă. Cu urmele de vaselină de pe catargul improvizat. Apoi ne-am bucurat. Secunde. Zilele au continuat să curgă. În 22 dimineața am schimbat Garda. Și parola nu a mai fost despre nimic altceva decât suflarea noastră recuperată. Seara s-a schimbat. Și am plecat la schimbat oamenii din post, unii aveau deja 18 ore, cântând „O, ce veste minunată…”. Nici nu știam că-l știm atâția. Îl știam ca pe un vers scornit atunci, din emoția momentului. Unul din ofițeri, aș minți dacă aș zice că nu mai știu care, s-a burzuluit un pic că dau creștinii peste el. Apoi a scos din veston, dintr-un buzunar numai de el știut, o carte mică, verde, cu foi subțiri și ne-a citit celor din corpul de gardă Evanghelia Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Așa am trecut în Libertate. Și a început să ningă. Darul cerului peste niște foști copii.
În 26 Decembrie, către prânz, Generalul Popa, pe care-l știam comandantul RAA, ne-a ordonat încetarea operativității. Și ne-a spus cel mai frumos colind :„Pe cerul Patriei se ridică Aviația României…”. Chiar ni s-au albit radarele. Dar nu de pericol ci de zborul camarazilor de Românie. Când treceau pe deasupra divizioanelor de Antiaeriană piloții mișcau aripile avioanelor…Colindau pentru noi colind de Libertate.
Apoi am fost mai departe oameni. În 30 decembrie seara fiind în postul de control de la poarta unității raportez că a venit tata. Cu două mame de brașoveni. L-am somat ca la carte. L-am luminat la față. L-am întrebat cu cine vrea să vorbească. Vorbea cu mine și nu m-a recunoscut. Lăsase la Jurământ băiatul său în custodia Armatei și privea acum la un fost copil. Așa i-a și spus mamei. Când s-a întors acasă.
Știu. Nu a fost peste tot așa. Dar pentru mine așa a fost. Când aud dintâi colindele sunt pe traseul Gărzii de la Herești-Hotarele. Și cânt. Colinde, colinde, colinde…
Autor: Constantin Necula
Ilustrație: Diana Blaga
*articol apărut în Capital Cultural nr. 20
