Un mare like Teatrului ca Stare de veghe Speranței
de Pr. Constantin Necula
Zi toridă de Vară cum nu au fost multe în ultimii ani. Preocupați să fim parte integrantă a Vestirii FITS între contemporani am reînnodat bucuria de a sta de vorbă cu distinsul director al Festivalului, Maestrul Constantin Chiriac. O stare de vorbă ca o stare de veghe la liniștea răcoroasă a Teatrului ca școală a Speranței.
Constantin Necula: Am remarcat în ultimii ani o creștere a calității de simbol cultural a Festivalului Internațional de Teatru din Sibiu. Un ax de cunoaștere culturală și inter-umană. Asta și în anul trecut, un an greu, aproape imposibil. Anul acesta provocarea este imensă. E o chemare la speranță. Cum de v-ați gândit la tema aceasta și la un astfel de conținut?
Constantin Chiriac: Dacă luăm toate temele de la început ale Festivalului, eu cred că s-a vorbit puțin despre liniile de forță pe care acesta le-a creat. Țin minte atunci, în anii ’90, aveam o întâlnire în fiecare an cu intelectualii, cu personalitățile importante care participau în festival. Nu conta limba în care vorbeau pentru că erau traduceri bune de la început și am avut tot timpul vorbitori de câteva limbi care au fost traducători și care s-au alăturat și care stăpâneau si cuvântul și sensul cuvântului bine. Iar IPS Mitropolit Antonie Plămădeală, pe atunci Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Transilvaniei- cum îi plăcea să se recomande- prezida aceste întâlniri. Întâlnirile se făceau acolo, în sala de azi a Senatului, în sala de la Rectorat. Niște întâlniri absolut excepționale care, la rându-mi, m-au format pentru că temele veneau dintr-o nevoie intuitivă probabil mai mult decât din căutări. Apoi s-au concretizat în ceea ce înseamnă o gândire strategică pe termen scurt, mediu și lung. Iar privind retrospectiv, avem unele dintre teme, pe care dacă le punem alături putem alcătui un soi de ax genetic al Festivalului: din iubire, cu pasiune, construim încredere, pentru a putea dărui. Iată, patru teme care dau într-un anume fel esența Festivalului de la începuturi până acum. Am mai spus lucrul asta, dar îl repet pentru că e important ca acest loc comun deja creat să devină logos și putere de a zidi, de a construi, de a da sens celor care vrând-nevrând vor privi la un moment dat tot ce a însemnat parcursul Festivalului și mai ales ce înseamnă prezentul și viitorul acestuia în algoritmul cultural al României și Europei civilizate. Pentru că fără trecut nu ai cum să stai să evaluezi prezentul și mai ales să închipui viitorul. Cred că tema de anul trecut, pe care o gândisem încă din 2019 fără a avea revelații dinainte, a venit și s-a impus și am păstrat-o. Apoi am înțeles sensul pe care abia când am început să trăim ce am trăit anul trecut și anul ăsta, am înțeles de ce a venit acea temă: Puterea de a crede. Pentru că fără acea putere de a crede, eu știu că nu am fi reușit să facem Festivalul de anul trecut. Să poți să dai la o parte, în 27 martie, Ziua Mondială a Teatrului, un program făcut pentru 575 de evenimente, cu nevoia unei conferințe de presă de a lansa biletele în vanzare și brusc totul s-a închis. Am crezut anul trecut că ne închidem pentru o săptămână, două, trei, maxim o lună și când am realizat, la început de aprilie, că nu e de joacă și probabil că va dura mult mai mult decât ne închipuim am spus: dacă vom putea, vom face, în iunie, dar e bine să pregătim formula digitală. A fost ca o operație pe cord deschis. Pentru că nu știam nimic de ce înseamnă scena digitală de astăzi…
Oricum, anul trecut sediul Teatrului „Radu Stanca” s-a transformat într-un punct ce aducea cu o construcție logistică NASA , hai să spunem și asta, că tot ce era aici depășea imaginea unui Festival și atât.
Absolut. Iar faptul că toată lumea a continuat, în pofida tuturor greutăților, inclusiv de sănătate prin care am trecut și toate restricțiile pe care le-am primit nemeritate, cred ne-au întărit. Iar acea putere de a crede de care reamintesc din nou ne-a dus în această posibilitate de a face o ediție în care, iată, am avut 104 țări. Numai la Jocurile Olimpice cred că s-a depășit această cifră de oameni care s-au ne-au urmărit.
Festivalul are calitatea asta de olimpism cultural. Noi am mai discutat odată. Aici sunt prezenți oameni nu doar de pe toate continentele geografice ale lumii ci din toate continentele culturale, vârfurile unor conținuturi euhologice ale vocației umane. O cultură diversă, tandră, cu spiritul uman, o cultură împăciuitoare care anul ăsta e pusă sub semnul speranței.
Absolut. Tot timpul a fost speranță și împreună de fiecare dată înainte de festival când am șansa să mă așez acolo, în altar, în genunchi, la acel miracol care este semnul lăsat de Andrei Șaguna pe care matale cu generozitate mi-l dai.
E inclus, așa, ca patron al festivalului…
Da, este un moment de referință pentru care avem nevoie de această continuitate și ce înseamnă Binecuvântarea Celui Senin și învrednicirea pe care o primim ca să putem să dăruim și să învățăm cum să dăruim așa cum Cel Atotputernic, cum soarele, toate forțele create în univers dăruiesc, fără a aștepta nimic în schimb.
Sunt convins că dacă ar ocupa un loc în marea sală de teatru care este Sibiul zilelor de Festival, Dumnezeu nu ar fi dezamăgit. Cred că îi place la Sibiu în perioada aceea. Se vede după cum orânduie toate, de obicei. Anul acesta cu ce l-ar provoca pe Dumnezeu, Festivalul Internațional de Teatru?
Cred că în primul rând chiar nevoia fizică de a construi speranța și când vorbim a construi speranță e într-un anume fel o dihotomie pentru că toți gândim construcția în raport cu materialul. Cum e cu cărămida, cum e cu materialul care se tot scumpește, cum e cu cei care se pricep să construiască…
Obsesia pe frica lumii pentru ziua de mâine…
Da, da. Iar speranța este, nu știu, probabil zona cea mai inefabilă a construcției, în același timp și cea mai fragilă, dar și cea mai puternică pentru că fără speranță ființa umană nu cred că ar putea rezista, nu cred că ar putea duce povara frumosului, a darului, a bucuriei dar și a încercărilor prin care trecem pe pământ. Când am gândit această temă am gândit-o în primul rând cum vom putea să aducem lumină și bucurie în ochii celor de care ne-am despărțit. Ni s-a tras un zid și din păcate artiștii căutând telefonul, căutând aparatul de filmat, căutând aceste instrumente de comunicare, din păcate s-au dus în a se arăta, nu a căuta emoție și comunicare directă cu cei care sunt acolo și așteaptă peste tot în lume această bucurie a comunicării. Iar când am luptat acum ca să putem să facem dimensiunea fizică, tot ce am făcut pe zona digitală, pe online, am încercat cu gândul că în spatele acelui ecran care înregistrează, a aparatului, a telefonului, a tot ce înseamnă acest mijlocitor- pentru că așa trebuie să-l gândim- sunt oameni care au nevoie de emoția noastră, de miracol, de frumos, de lacrimă, de răsuflare.
Asta a fost și în exercițiul doxologic al bisericii de anul trecut. Când am trecut pe online, nu-i așa, cu foarte multe slujbe, am constatat dintr-o dată că în Catedrala Mitropolitană aveam 20-30.000 de oameni.
Da, cred.
Ne-au însoțit cu like-ul lor. Dar acum, revenind la viață, constat a nu știu câta oară, că orice sistem uman se repornește foarte greu, se reîncarcă foarte greu de spiritualitate…
Da.
Mă gândesc și acum la titlul acestui an, legat de speranță. Adică nu ai cum fără credință și dragoste să ai nădejde, nu ai cum fără nădejde și dragoste să ai credință, nu ai cum fără nădejde și credință să ai dragoste. Acestea sunt combinări de n luate câte k. Cam așa. De fiecare dată asta alcătuiește așezarea noastră. Ori noi acum ne redobândim curajul de a fi oameni. Asta a și fost discuția noastră pe tot parcursul anului trecut, noi întâlnindu-ne des, asta a fost. Cum ieșim din frică? Cum reușim să stârpim ipohondria? Iar ideea speranței ca atare e una care se întrupează în această supravaloare care este vindecarea de frică. Vindecarea de frică nu se poate face decât prin oameni, avându-l în ajutor pe Dumnezeu. Oricum l-am numi și oricum l-am așeza, inclusiv într-un Dumnezeu al ateilor care nu are nicio legătură cu nimic, El rămâne o Prezență, nu o absență. Eu cred că în prezența unei absențe nu capeți speranță.
Așa e.
Cum nici în absența unei prezențe, și atunci cred că așa este construit și dintre piesele de teatru unele dintre ele chiar marchează ca atare speranța.
Indiscutabil. În același timp avem nevoie de miracolul străzii, de miracolul piețelor deschise. Oamenii au nevoie de oameni. Să iasă din tristețea de peșteră a izolării. Ce mă bucură tare este că nu trebuie să impui că au nevoie de distanță de un metru jumătate, doi, Din reflexul unei educații de sens oamenii se protejează reciproc, cel puțin cei pentru care am scos din on-line arta teatrului.
Oamenii se așază cuminți, deja, într-o ordine a siguranței.
Absolut, absolut. În același timp mă uit cum vin la spectacolele noastre, cum respectă tot ceea ce le cerem. De multe ori o facem cu sfială, cu jenă, dar ei știind că trebuie respectate, nu există nicio încălcare din rea voință ori flagrantă, scandaloasă, și asta e un semn bun pentru că eu cred că toată această mare încercare a venit și din lipsa de repere, din lipsa de centru de greutate, de orizont, de credință.
De cordialitate cu adevărul, până la urmă.
Exact, exact, pentru că noi când ne naștem avem un punct ombilical care e tăiat. E lanțul dragostei. Avem acest cerc ombilical cu pământul întreg, cu întregul cosmos. Un mediu pe care chiar nu știm să-l respectăm pentru că, în fapt, forța gravitației e semnul iubirii pe care pământul ne-o dă. Fără această iubire a pământului probabil că am fi bezmetici, plecați prin lume, în univers, ne-am pierde. Adică nu ar mai fi sensul pe care Dumnezeu prin creația lui l-a dăruit firii umane. Ei bine, toate aceste semne de normalitate în iubire sunt expresia în fapt a forței universale care guvernează nu doar Pământul, ci universul întreg.
Poate nu ar strica să le spuneți cititorilor de la Capital Cultural că de comun acord am hotărât ca o parte dintre conferințele acestea pe care le găzduim la Catedrală sau la Sibiel, o să le dedicăm medicilor și asistenților, celor care au luptat cu atenție în linia întâi, celor care și-au făcut datoria indiferent de scenariile noastre de pe tușă. Ei au fost foarte buni acolo unde a trebuit să fie și că în modul acesta vrem să arătăm că avem speranță să mergem mai departe. Că nu suntem o generație care și-a epuizat speranța, ci caută să facă din speranță un mers mai departe, un mod de a fi, pe care Teatrul îl poate transmite în mod cert societății zdrobite de frică și neîncredere.
Ce gând bun de a îngemăna această dorință, putință și exercițiu de a crea speranța împreună cu locul credinței, care este biserica, cu faptul că putem să facem două conferințe pe care să le dedicăm celor care s-au luptat fără să știe cât de lungă va fi perioada și care au fost într-adevăr în linia întâi. Care au ajuns să aducă atât de multă încredere și stăpânire de sine în același timp. Iar dumneata care ai fost într-un fel „trăitorul” liniei întâi pentru că fără rugăciunile pe care le-ai făcut pentru toți și împreună cu toți cei care au fost încercați acolo în ATI și locul unde erau plecări de trupuri, care erau părăsite de suflet …Țin minte că la un moment dat chiar am avut din partea matale o propunere de a gândi cu actorii o acțiune acolo, sub geamurile spitalului.
În spațiul din afară al spitalului. De altfel, cred că asta este ținta Festivalului. De a le spune oamenilor că nu sunt singuri, că se poate trece peste astfel de perioade împreună și pentru anul trecut asta mi s-a părut cel mai important mesaj. E un cuvânt în vechiul testament: vai celui singur! Și atunci dacă nu suntem singuri nu avem niciun vai și avem o bucurie de a prăznui împreună, de această dată, speranța.
De altminteri, ideea de a dezvolta Festivalul pe perioada întregului an, lucru pe care îl facem și anul acesta pentru că iată în iunie când trebuia să fie festivalul am reluat Faust, am reluat celelalte spectacole. Iată, avem acum aproape 30 de spectacole- altfel pe scena digitală. Zi de zi actorii au dăruit prin darurile teatrale gândul frumos și emoția și bucuria de a împărtăși cu spectatorii noștri de pretutindeni gândul bun și dorința de a comunica, de a dialoga, de a aduce emoția și miracolul împreună- trăirii și celebrării vieții. La ei ne-am gândit și vom face un abonament cu toate spectacolele pe care le vom transmite online și sunt mai multe dimensiuni: una hibridă pentru că sunt nume foarte mari care vor ajunge la Sibiu și care vor avea puține locuri, având grad de ocupare de 70 %. Ei bine, să poți să ai de la Kibbutz la Charlotte Rampling, de la Yoshi Oida la Baletul Flamenco din Barcelona, de la Akram Khan, unul din cei mai mari coregrafi ai lumii la Israel Galván și așa mai departe, să îi ai la Sibiu ca oaspeți și gazde deopotrivă este dincolo de realitatea pe care o gândim cotidian, un mare, mare Dar. Am gândit că e important să dăm un semn de comuniune culturală tuturor spectatorilor noștri care, mulți dintre ei poate sunt în vacanță, în nu știu ce loc din România sau din lume. Ei bine, noi le dăm un semn și le spunem: căutați un loc cu Internet și veți fi legați cu noi, veți putea să vedeți live online aceste spectacole pe care noi le transmitem pentru 4,5,6 euro, nu mai mult. În același timp să poți să ai într-un abonament de 100 de euro, de 500 de lei, vreo 128 de spectacole pe parcursul a 10 zile, ce dar mai frumos poate fi? Și cum poate fi mai înălțător decât să creăm speranța și emoția împreună! În același timp, este un semn pe care îl dăm tuturor studenților, tuturor intelectualilor pentru că avem multe companii care au spus: Constantin, nu putem ajunge la Sibiu, dar vrem să jucăm de la noi de acasă și să vă dăruim acest spectacol. Ei, acum cu toate tehnicile pe care le-am învățat și le-am acumulat, cu aparatură, cu întindere de bandă, cu lucruri pe care nu-mi închipuiam că le voi învăța vreodată, nici acum nu le stăpânesc, dar sunt oamenii din jur care lucrează în sensul ăsta, putem împreună să dăruim. De asemenea, sunt marile spectacole pe care le oferim gratuit, sunt întâlnirile și conferințele speciale pentru că tot ceea ce facem, vom filma.
Toate programele și proiectele pe care noi le-am gândit le facem din iubire. De la darurile teatrale la tradiții to go, la spectacolele lectură, la toate conferințele pe care le facem, la proiectele importante de aniversări pentru că dacă ne gândim la modul serios ce reprezintă o comunitate din punct de vedere al sărbătorilor, ar fi suficient să privim la credința oamenilor, să adunăm toate sărbătorile religioase pe care oamenii le au indiferent că sunt ortodocși, catolici, protestanți sau altă religie.
Sau ateu, pur și simplu.
Da. Și dacă ne-am uita și la serbările laice și mai ales la sărbătorile anotimpurilor, am putea să facem o agendă firească care să fie o prelungire a ceea ce înseamnă sufletul fiecărui cetățean al unei comunități pe care îl respectăm, pe care îl luăm alături și cu care încercăm să gândim. Din păcate, atât de mult s-a tulburat firea și atât de departe ne sunt rădăcinile care sunt legate totuși direct de suflet și de trupul pe care le avem încât această îndepărtare probabil că a decis la un moment dat că e necesară- și spun poate o prostie- o pandemie ca să ne întoarcem la esență…
O frână…cum s-ar spune. Fractura naturii a dus la o natură nouă. Cam așa.
Da.
Un mesaj către sibienii care așteaptă de la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu mai mult decât ceilalți.
Sibienii, vrând nevrând, și când spun sibieni mă refer nu numai la cei care sunt între zidurile cetății, nu numai la cei care sunt parte și au buletin al Cetății, ci la toți cei care au înconjurat și înconjoară această regiune, toți laolaltă sunt parte a acestui miracol. Să nu uităm că Sibiul este un oraș care nu a fost niciodată cucerit și iată pentru prima oară orașul a fost și este cucerit de artiști. Nu întâmplător Aleea Celebrităților este între cele două ziduri de apărare. Să nu uităm, în același timp, că Sibiul a fost primul oraș din România și unul din puținele din lume care a avut pentru prima dată farmacie, librărie, teatru… Faptul că s-au deschis porțile, că s-au deschis ușile, s-au ridicat obloanele, s-au aprins ochii din acoperișuri, în sensul bun al cuvântului, arată această dorință de a fi împreună și de a arăta cât de important e să dăm mână cu mână, energie cu energie, să arătăm cât de frumos e acest loc de care dacă luăm din mijlocul României harta și o scuturăm probabil că am putea să ne scuturăm de rele, de urât, de nenorociri…
Sau măcar am învăța frumosul și speranța.
Exact, exact.
Ne-am desprins greu din poveste. Cum prietenia este exercițiul speranței continue, încheind-ne vorbele, am așternut cuvintele, împărtășindu-le cu voi, prietenii noștri de Speranță și sens.
