O reîntâlnire cu actorul Marius Turdeanu

Un nume valoros din repertoriul Teatrului Național „Radu Stanca” (TNRS), Marius Turdeanu e actorul care coboară în sine însuși cu bucurie. Își întâlnește personajele cu vulnerabilitate și înțelegere, apoi le stăpânește cu forță și dăruire. Iar rezultatul reprezintă o serie de roluri complexe și curajoase care rămân în memoria publicului prin carisma, umorul și autenticitatea cu care le aduce pe scenă.

Din 2009, de când este angajat al TNRS, a fost nominalizat de patru ori la premiile UNITER la categoria cel mai bun actor pentru rolurile principale din spectacolele „Ispita Cioran”, regia: Gavriil Pinte (rol: Cioran, 2012); „Maestrul şi Margareta”, de Mihail Bulgakov, regia: Zoltán Balázs (rol: Maestrul, 2014); „Cui i-e frică de Virginia Woolf” (rol: George, 2020) și „Trei surori” (rol: Verșinin, 2022), ambele în regia lui Andrei și a Andreei Grosu.

Nu e prima dată când redacția noastră stă de vorbă cu Marius Turdeanu, dar în ajun de FITS, ne-am dorit să ne reconectăm pentru a afla cum se descurcă actorul sibian în această perioadă dificilă, ce roluri își apropie și cum se pregătește de festival.

Defineai teatrul acum câțiva ani ca fiind „întâlnire” – cu publicul, cu alți artiști, cu frici și teme incomode, cu tine însuți. Cum a fost această întâlnire cu sine pe scena plină de angoase în pandemie și (nu aș putea omite asta) pe scena care e umbrită acum de coșmarul unui război la graniță? Ai mai multe frici? Ești mai adâncit în teatru? Vrei să te refugiezi mai mult în familie, la acele liniști, răsaduri și doruri de ducă cu cortul și motocicleta cu ataș?

Marius Turdeanu: Am trecut și trecem încă, din păcate, printr-un context destul de delicat care ne influențează toate aspectele vieții. Sper că istoria actuală să ia o întorsătură blândă, ar cam fi timpul. Era o vorbă… „după orice rău vine bine”. Dacă așa funcționează Universul, atunci mi s-ar părea oportun să începem cu toții un capitol nou.

N-aș putea zice că am mai multe frici. Revoltă, da! Și mi-am mai pierdut din optimism. Dar mi-a rămas destul cât să cred cu încăpățânare că lumea se va întoarce curând la îndeletniciri mai bune. Suntem singura specie de pe pământul ăsta care are nevoie de frumos în aceeași măsură în care are nevoie de hrană. Frumosul echilibrează, este cea mai puternică armă pentru că resetează prioritățile, nevoile și ne face conștienți că viața asta este un miracol. Cred că nu întâmplător este și cuvântul care îmbrățișează ediția din acest an a Festivalului de Teatru.

Suntem singura specie de pe pământul ăsta care are nevoie de frumos în aceeași măsură în care are nevoie de hrană.

Însă cred că pentru prima dată în viață am devenit mai conștient decât oricând că teatrul este și un act de rezistență. Am trecut cu bine sau, mai corect, cu rost prin etapa asta șubredă. Într-o perioadă în care, fizic, nu aveam cum să ne facem meseria, am muncit mai mult decât oricând. Am fost primul teatru din țară care a reușit să se reinventeze. Platforma Scena Digitală – trecerea teatrului în online – lansată în iulie 2020, a fost o muncă frumoasă, aparte, recompensată cu Premiul Special Uniter, iar meritul este al tuturor departamentelor din teatru, dar în special al lui Alexandru Condurache – cea mai importantă achiziție în cel mai potrivit moment pentru TNRS. Pot zice că în perioada asta nu doar că am găsit un refugiu în teatru, ci că am avut chiar sentimentul unei frumoase victorii, am adus bucurie.

În ce privește viața privată, sper ca noi toți să nu trecem pe lângă o lecție importantă. Suntem generația care nu mai are timp. Timp pentru sine, pentru prieteni, pentru mici plăceri și, cel mai grav, timp pentru proprii copii. Asta poate fi chiar mai grav decât războiul de la granița noastră și pe viitor poate crea un dezechilibru și mai mare în societate. Nu avem nicio scuză, cei care vin după noi trebuie să aibă șansa de a fi niște oameni integri, împăcați cu ei înșiși și cu lumea. Avem deja destule exemple pentru cât de grav poate fi contrariul – ură, războaie, atentate cu arme și așa mai departe.

Spuneai că ai reveni oricând la George, personajul pe care-l joci în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” (r. Andrei și Andreea Grosu). Dramaturgul Edward Albee se referea la această piesă în Paris Review spunând că este de fapt un alt fel de a întreba „cui i-e frică să trăiască fără false iluzii”, deci despre conștientizare și adevăruri amare. Ce face acest rol (care este totuși atât de întunecat) să-ți fie aproape? Ce alte roluri îți sunt într-un fel special aproape și ce anume le face să fie astfel?

Marius Turdeanu: Da, mi-e tare drag George, mi-e tare drag Edward Albee și mi-e tare frică de faptul că nu pot să dau un răspuns complet. Încerc ca tot ceea ce am de spus despre meseria mea să fie pe scenă, în fața spectatorilor.

Mi-e drag fiindcă e un rol foarte complex, fiindcă la Albee poți să te arunci în adâncul personajelor lui în cele mai întortocheate cotloane ale sufletului, în cele mai incomode întrebări – cu cinism, dar și cu umor. Un umor inteligent care da, lovește și doare tare. Îmi mai e drag pentru că Andrei și Andreea Grosu creează un cadru de lucru așa cum mi-am imaginat eu mereu că se face meseria asta. Și mi-e drag pentru că am găsit multe lucruri comune între mine și el, George. De fapt, asta caut mereu: ca oamenii ăia cu ale căror cuvinte vorbesc și în ale căror gânduri mă arunc, să-mi spună în primul rând mie, lui Marius, ceva.

Altfel îmi este foarte greu și mi-e frică să nu mint. Și uite așa, într-un fel special îmi sunt aproape toate rolurile în care reușesc să am ceva de spus despre mine. Asta urmăresc mereu și mi se pare un dar minunat că am ocazia asta. Nu știu alt context în care aș putea să o fac și mi-e bine, e oarecum o eliberare, un lux.

Dar cum a fost să intri în pielea lui Verşinin Alexandr Ignatievici din „Trei surori”, un alt spectacol regizat de Andrei și Andreea Grosu? Prin ce te-a provocat Verșinin?

Marius Turdeanu: Dacă aș fi spus acum un an că îmi plac rușii, nu ar fi fost nicio crispare… hm. Da! Îmi place teatrul rus, îmi place Cehov. E a treia oară când mă întâlnesc cu Cehov și de fiecare dată e o bucurie, cu atât mai mare cu cât e în formula Andrei și Andreea Grosu.

Verșinin mi se pare că trăiește mai multe vieți, e un amestec frumos – asta m-a provocat. E foarte viu, șarmant, instinctiv, însă aceasta e doar evadarea din viața lui personală plină de ghinion și responsabilități familiale. Are momente de maximă sinceritate (și trece dintr-o extremă în cealaltă), iubește cu exuberanță, apoi e lamentabil, chiar parodic. Cum să nu-l iubești?

Urmărindu-te în mai multe spectacole de la TNRS, observ că publicul îți îndrăgește în mod deosebit umorul contagios și autenticitatea. Se râde cu lacrimi la „Moroi”, de exemplu, se și plânge de emoție. Ce trebuie să facă un actor ca să nu mintă pe scenă?

Marius Turdeanu: Mulțumesc, mă bucură că spui asta. O jumătate de răspuns ar fi cheful și plăcerea de a fi acolo. Simt că sunt sincer atunci când situația mi-e clară, când nu mă gândesc la textul pe care-l spun, ci el derivă din tot contextul, când știu ce vreau și de ce sunt acolo. Sunt oarecum praguri despre care studiezi în facultate, dar ele nu trebuie să rămână doar teorie pentru că de aici vine siguranța. Asta poate face diferența dintre „drăguț” și „superb”.

Cealaltă jumătate de răspuns stă în exercițiu, în repetiții și, de ce nu, în experiență. La fel ca în sport – te uiți și ești absorbit de performanța lui X, dar în același timp tot ce face pare firesc și simplu. Firescul și simplitatea au în spate, pe lângă talent, multă, multă muncă.

Și mai ești sincer atunci când ai parteneri buni, pe care îi crezi atunci când te uiți în ochii lor și care te investesc cu ceea ce tu trebuie să fii.

„De cealaltă parte a lumii” (r. Alexandra Badea), unul dintre spectacolele în care joci anul acesta în cadrul FITS, e un road-trip atât pentru spectatori cât și pentru actori. Te pune în pielea lui Helios, un fotograf boem care ajunge la un fel de echilibru și maturitate după ani de rătăciri prin lume. Acest rol m-a făcut să mă gândesc la visurile tale din liceu (știu că-ți doreai să străbați lumea și să devii actor în America) și cum pare că actorii își trăiesc multe dintre cele mai imposibile visuri pe scenă. Cum te raportezi la călătoriile inițiatice aduse de rolurile tale și cum echilibrezi balanța când teatrul pare să-ți fure prea multe din viața de dincolo de scenă?

Marius Turdeanu: Da, e un lux, cum spuneam, să-ți trăiești pe scenă visurile nerealizate. În „De cealaltă parte a lumii”, Alexandra Badea nu e doar regizoare, e și dramaturg. Ideea și firul principal al acțiunii sunt rodul creației și experienței ei personale. Pe de altă parte, noi ceilalți am contribuit la text cu lumea noastră (experiențe trăite, revolte, iubiri împlinite sau nu etc.) și cam așa s-a întregit peisajul.

Bineînțeles că eu m-am bucurat să am ocazia de a fi o bucățică din ceea ce m-ar fi tentat să pot fi într-o altă viață. Cu atât mai mult cu cât și Alexandra, și eu am cunoscut genul ăsta de oameni care fură de la viață tot ceea ce ceilalți nu au curajul să ia. Libertate, experiențe minunate, oameni pe care-i întâlnești o dată și-i iei apoi cu tine în suflet mereu. Pentru mulți dintre noi poate părea o nebunie, dar există oameni de genul ăsta, boemi fără stăpâni pentru care „acasă” e peste tot, dar în același timp niciunde. Nu întâmplător personajul meu e fotograf și nu întâmplător trăiește din ceea ce ceilalți nu pot face: să oprească prezentul prin fotografii – bucăți de fericire pe care oamenii le cumpără pentru a le pune în sufragerie deasupra șemineului.

Nu știu în ce măsură pot să-ți dau dreptate, nu știu dacă teatrul e o călătorie inițiatică sau nu. Habar nu am… dar e ceva. E un reflector cu un spectru larg asupra vieții omului. E o încercare de a înțelege oamenii și a nu-i judeca. Asta poate fi!

Dacă în anii ăștia ceva s-a „inițiat” în mine e exercițiul de a privi lumea, oamenii și evenimentele din mai multe perspective. Ăsta e un câștig.

Tu cum funcționezi în regim de festival? Care e partea pe care o aștepți cel mai mult în fiecare an la FITS?

Marius Turdeanu: Îmi plac festivalurile! Sunt bucuros de fiecare dată când mergem și jucăm prin alte părți, sunt bucuros când alții vin la noi și le suntem gazdă. Și, sincer, mă mândresc cu amploarea și renumele pe care le are FITS. 10 zile în care tot orașul e într-o sărbătoare, pe străzi auzi vorbindu-se toate limbile pământului. E o efervescență pe care o aștept cu nerăbdare în fiecare an.

Primul lucru pe care-l fac după ce se stabilește programul definitiv, deci înainte să înceapă, e să-mi aleg o listă de priorități. Evenimente pe care nu am voie să le ratez. Se întâmplă să se mai suprapună cu spectacole în care joc sau cu alte atribuții pe care le mai avem, dar mă străduiesc să culeg cât mai mult. Mi se derulează și acum în minte actori, spectacole pe care n-am să le uit niciodată. E foarte împortant să te poți raporta la munca celorlalți, ba mai mult, să-i cunoști, să schimbi păreri și să legi prietenii. Într-un cuvânt, întâlnire.

Cred că nu aș putea împărți festivalul în mai multe părți și să zic că aspectul ăsta îmi place mai mult decât altul. Îl iau ca pe un întreg, mă bucur și sunt recunoscător că există. Să ne fie frumos!

*Imagine reprezentativă: TNRS, spectacolul „Trei surori”