„Dacă există cu adevărat magie, așa cum credea în copilărie? Dacă își dorește ceva cu toată ființa lui, cu toată viața care i-a mai rămas de trăit, din toată inima care încă mai bate, oare se va întâmpla?˝
Sunt întrebări ce răsar nu în mintea unui om ca toți ceilalți, ci tocmai în mintea unui iluzionist, adică a aceluia care se presupune că are magia la degetul mic. Personajul acesta e pe cale să prindă viață într-o animație ce poartă semnătura lui Bogdan Mureșanu, având la bază o povestire proprie, scrisă cu ani în urmă, din care am reprodus fragmentul de mai sus.
Regizor, scenarist şi director al casei de producţie Kinotopia, Bogdan Mureșanu a pornit de la literatură și publicitate și a ajuns la film, devenind unul dintre cei mai premiați cineaști români ai ultimilor ani. Debutul său în calitate de regizor, cu Tuns, ras și frezat (2013) a fost recompensat cu premiul pentru cel mai bun scurtmetraj de ficţiune la Festivalul Anonimul de la Sfântu Gheorghe, iar Cadoul de Crăciun (2018) — o comedie neagră despre un băiețel care îi transmite lui Moș Crăciun dorința tatălui de a-l vedea pe Ceaușescu mort — a primit peste 50 de distincții la nivel internațional, dintre care ajunge să menționăm premiul Academiei Europene de Film, marele premiu al juriului la Festivalul Internaţional de Scurtmetraje de la Clermont-Ferrand (Franța), marele premiu al competiţiei de scurtmetraje a Festivalului de Film de la Cottbus (Germania), premiul special al publicului la Festivalul Internaţional de Filme Scurte Żubroffka de la Białystok (Polonia), ș.a.m.d. De asemenea, filmul s-a aflat pe lista scurtă de nominalizări la premiile Oscar 2020. Să sperăm că animația Magicianul, ce va avea premiera în primăvara anului viitor, va urma același drum spre succes deschis de producțiile anterioare, fiindcă are toate ingredientele unei povești reușite (magie, exotism și suspans), acțiunea desfășurându-se în Sulina anului 1910, o lume brusc dezvrăjită de inaugurarea primei centrale electrice.
După extraordinarul succes de care s-a bucurat Cadoul de Crăciun, te pregătești pentru lansarea unui nou scurtmetraj. De ce ai ales să faci o animație și nu un film cu actori în carne și oase?
Bogdan Mureșanu: Da, ne pregătim să terminăm un film de animație, început în urmă cu aproape patru ani, deși cu siguranță nu va fi gata decât, cu mult realism și ceva optimism, pe la mijlocul anului viitor (n.a. 2021). Am lucrat intens tot anul acesta al pandemiei încât să reușim să ne apropiem de final, dar animația este un proces atât de cronofag, încât nu poți grăbi lucrurile oricât ți-ai dori. În ceea ce privește răspunsul precis la întrebarea „De ce un film de animație și nu unul cu actori?”, trebuie să notez că și un film de tipul acesta se folosește totuși de actori, chiar dacă mai puțin de carnea și oasele lor, și mai mult de voci. În cazul de față, fiind vorba despre un port, îți poți închipui că pe generic apar o mulțime de voci, sper eu, minunate. Știu însă că am evitat cea mai dificilă, pentru mine, parte a întrebării, și anume „de ce un film de animație”? Nu știu cu precizie de ce am ajuns să fac acest film, și nu pentru că mi s-a întâmplat ci, mai mult ca sigur, pentru că am avut mai multe rațiuni de a-l face așa, și nu altminteri. Am vrut să reînvii o lume apusă și tehnica animației mi-a îngăduit să recreez, după fotografii, decorurile în care se petrece acțiunea filmului, dar mi-am dorit și să ajung la esența poveștii. Și aici cred că animația a fost un mediu potrivit intențiilor mele: nu de a ilustra gloria unei lumi trecute, prin soarta unui port, odinioară exuberant și cosmopolit, iar acum redus la dimensiunile unui orășel uitat, ci de a reprezenta substanța povestirii pe care am scris-o în urmă cu mulți ani.
Delta Dunării este pentru mine un loc foarte drag din 2009, de când merg anual la Festivalul Internațional de Film Anonimul, de la Sf. Gheorghe. Anul trecut am vizitat și Sulina și am aflat datorită unei expoziții private, numită Sulina Veche, povestea înfloririi sale din vremea în care a fost porto franco (1870-1931), un oraș cosmopolit și bogat, în care se vorbeau toate limbile pământului. Nu poți să nu te întristezi dacă vezi ce a mai rămas astăzi din gloria lui apusă. A existat și pentru tine o motivație de ordin sentimental, pentru care ai ales Sulina ca loc de desfășurare a acțiunii? Cum vezi raportul trecut – prezent în acest colț de lume?
Bogdan Mureșanu: Adevărul este că, și pentru mine, lucrurile stau întocmai. Delta Dunării îmi pare un loc ca niciun altul, iar Anonimul este încă, după ce am străbătut doi ani lumea festivalieră, unul dintre preferatele mele. Le mulțumesc aici Irinei Margaretei Nistor și Mirunei Berescu pentru că m-au invitat în Sfântul Gheorghe cu Tuns, ras și frezat, primul meu film în calitate de regizor. Era prin 2013 și nu am să uit bucuria cu care am asistat la proiecția filmului, sub cerul plin de stele. E un sentiment fantastic, dar, firește, nu doar aceste amintiri m-au făcut „să mă îmbarc” într-un film de animație a cărui acțiune se petrece în Sulina. De cum am descoperit Dobrogea, am fost uluit de aerul de stranietate pe care îl are. Cine știe puțină istorie își poate aminti că Dobrogea a fost parte a Imperiului Otoman, neîntrerupt vreme de câteva sute de ani, fiind alipită Regatului României foarte târziu. Faptul că a fost o parte a unui imperiu oriental i-a dat un aluat eterogen, multicultural, cum am zice noi azi, și i-a adăugat o tușă exotică peste peisajul oricum atât de rupt de geografia continentală. Aici se găsește Delta Dunării, unică în Europa, dar și munții tociți ai Măcinului, vechile cetăți grecești, rămase și ele în ruină, orașele latinilor, minaretele geamiilor, mânăstirile pe rit rusesc, dar și, achtung!, bisericile germane abandonate cândva. Dobrogea e plină de povești și abia acum îmi dau seama cât de mult iubesc „Isarlâkul aista˝. Dintre toate locurile astea, nu cred că îndrăgesc Sulina cel mai tare, dar am ales acest oraș, porto franco în 1910, pentru soarta lui exemplară pentru că, așa cum ar zice Samuel Butler, „all that is flesh”. Este de altfel și cel mai recent mare oraș, căzut în ruină, dar departe de a fi singurul în Dobrogea. Câte altele nu au fost așa aici, pe teritoriul triumfal al decăderii!?
Scenariul filmului Magicianul are la bază o povestire proprie, intitulată „Pistolul”, din volumul Erata, apărut în 2006, în care suspansul este foarte bine dozat și elementul vizual — foarte pregnant. Te-ai gândit atunci, când ai scris-o, că la un moment dat ai putea să faci un film pe baza ei?
Bogdan Mureșanu: Da. I-am dat-o cuiva atunci, demult, să o citească și opinia de după lectură a fost că are un aer cinematografic.
Se poate observa în povestirea Pistolul un caracter autoreferențial destul de pronunțat al artei scrisului. Vorbești acolo despre capacitatea scriitorului de a cutreiera „coridoarele întunecate” ale minții personajului. Cum reușește filmul să obțină un efect similar? Prin ce mijloace?
Nu prea reușește. Sunt mijloace complet diferite de a reda o poveste. Cred că filmul, mai ales cel de animație, despre care se presupune că e o invenție vizuală totală, trebuie să producă o imagine care, în cel mai bun caz, să rămână apoi agățată, pe pereții acelor „coridoare întunecate” din mintea privitorului. În cazul de față, a fost întâi o povestire, devenită scenariu, transformat apoi în film. Cel care a scris povestirea cu secole în urmă (sic!), a trăit și el metamorfoze continue cu fiecare dintre aceste etape, nemaifiind același cu cel care se străduie în anul pandemiei să isprăvească filmul și să se izbăvească de-a pururi de corvoada animației.
Ce satisfacții îți oferă arta filmului în raport cu cea a scrisului?
Bogdan Mureșanu: Satisfacția că nu mai depinzi atât de mult de un sistem de apreciere românesc. Filmul, de ceva vreme încoace, are o deschidere mult mai mare decât literatura, iar sistemul festivalier, departe de a fi din cea mai bună dintre lumile posibile, măcar face ca valorizarea actului cinematografic să se petreacă în contexte instituționale cât de cât respectabile, chiar dacă și ele pot suferi acum de o excesivă ideologizare. În fine, tot este mai bine decât ce se întâmplă în mediul literar autohton, controlat de câteva edituri și judecat de o mână de critici literari părtinitori și dictatori. Rămâne exemplară farsa pe care câțiva jurnaliști-scriitori au jucat-o unei mari reviste literare de la noi, inventând un scriitor pe undeva prin Patagonia, a cărei operă avangardistă, dar cu totul inexistentă, a ajuns, în urma splendidului complot, să fie recenzată în paginile revistei. Nu este singurul caz în care înfoiala pretențioasă ajunge să devină ridicolă. S-a mai petrecut ceva asemănător în paginile unei reviste științifice când un grup de cercetători, în mare parte din Serbia, parcă, a publicat un amplu material cu numeroase note de subsol. Mai toți cei citați în acele note de subsol erau personaje din animațiile Disney (iată cum se închide cercul!). Dar să știți că și lumea filmului din patria noastră scumpă poate oferi „satisfacțiiˮ de natura celor două menționate mai sus, însă nu am avea atâta loc să le cuprindem. România e un izvor nesecat, cum altfel?, de satisfacții pentru cei care găsesc plăcere în deconspirarea absurdului în cele mai comune locuri (sau ar fi trebuit să zic întunecate coridoare!?).
Diane Lake, scenarista filmului Frida, și autoare de cărți de scriere de scenariu, spunea că atunci când citește un text după care urmează să scrie un scernariu o interesează două lucruri: elementele cu impact vizual și cele care sunt cruciale pentru evoluția poveștii. Tu cum gândești scenariul pe care apoi urmează să îl transformi într-un film, pentru a obține efectul dorit asupra spectatorilor? Care sunt ingredientele unei povești reușite?
Bogdan Mureșanu: Eu cred ca e valabil în orice are legătură cu scrisul. Vrem să alcătuim imagini care să stăruie în mintea cititorului și să însăilăm o poveste care să devină memorabilă, măcar pentru un an. Îmi e greu acum să vorbesc despre scenarii, pentru că sunt prins în scrierea unuia ca o molie în lumină și nu reușesc decât să mă rotesc în jurul ei, fără să ard. Îmi amintesc totuși o glumă. Se zice că un scenarist urăște doar două lucruri: să fie întrebat cum merge cu scrisul și să nu fie întrebat cum merge cu scrisul.
În povestirea Pistolul apar două tipuri de magie: scamatoria, prestidigitația, care e mai aproape de truc, de înșelătorie și acea magie în care personajul principal își pune toată speranța într-un moment-cheie al existenței sale, un soi de magie pe care poate că o visăm cu toții uneori, care ar putea să irumpă în realitate și să ne dezvăluie, brusc, o altă lume, punând sub semnul întrebării toată viziunea noastră asupra realității din perspectivă materialistă. Crezi în acest tip de magie? Se regăsesc cele două forme de magie și în film? Până la urmă tot o formă de magie pare și moartea lui „Nea’ Nicu” din perspectiva copilului, în filmul Cadoul de Crăciun…
Bogdan Mureșanu: Da, cred că lumea este construită pe foarte mult miracol, adică pe inexplicabil, pe ceva care scapă cauzalităților obișnuite și pare răsărit din senin. Mă interesează acum, mai cu seamă, conceptul de sincronicitate, făcut cunoscut lumii de un fizician și de un psihanalist. Și da, în Cadoul de Crăciun, este tot un soi de gândire magică și mă bucur mult că ai observat această nuanță. Până la urmă, nu este un film care aparține noului val românesc, ci mai curând unui realism magic pe care îl împarte cu Magicianul. La rigoare, deși sunt plasate în perioade cum nu se putea mai diferite, Cadoul de Crăciun în gri-șobolanul comunist, iar Magicianul în euforia de culori a Sulinei, Babilon maritim la începutul secolului ororilor, cele două filme s-au născut pe coridoarele neuronale ale aceleiași minți. O minte care își dorește tare mult ca lumea să fie magică, să aibă rost și să se salte odată cu sufletul la cerul înconjurător de unde ne vin toate poveștile.
articol publicat în Capital Cultural nr. 25
cover: Imagine din filmul Magicianul
