de Teodora Minea
Dacă anul trecut am sărbătorit 30 de ani de la revoluția din 1989, acum sunt 30 de ani de când am început să sperăm, de la 1990. Ar trebui sărbătoriți anii `90, sau aruncați sub preș și dați uitării? Cum ar trebui să le povestim tinerilor despre ei? Informații foarte clare nu prea există. Ei nu au acces la o istorie povestită obiectiv, ci numai la istorii orale pline de resentiment, ale celor ce au trăit marile dezamăgiri pe pielea lor. Iar tinerii vor să cunoască, vor să știe de ce suntem unde suntem și de unde poate începe o evoluție reală. Cel mai probabil dintr-o împăcare cu trecutul și dintr-o asumare a tot ceea ce a fost.
În căutarea mea de a înțelege mecanismul revoluțiilor care au avut loc în această perioadă de timp, l-am întâlnit pe Cosmin Pojoranu de la Funky Citizens, cu care am început să lucrez pentru un muzeu al comunismului virtual. Cosmin se orientează către tineri și încearcă să îi încurajeze să se informeze în legătură cu istoria recentă a lor și a orașelor lor. Astfel, adolescenți din toată țara au început să documenteze locuri și clădiri care au avut ceva de spus în perioada comunistă, răsfoind arhive, făcând poze și trasând hărți cu iz optzecist. Foarte repede am realizat lipsa informației structurate și melancolia cu care bunicii noștri povesteau despre vremuri nu demult apuse, apelând mai degrabă la memoria involuntară decât la cronologie.
Site-ul muzeulcomunismului.ro a apărut dintr-o nevoie care ne plasează la coada țărilor estice care au trecut prin comunism: suntem ultima țară care încă nu are un muzeu al comunismului, la 31 de ani după doborârea regimului. „Cred că este o rușine pentru țara noastră faptul că acest proiect nu s-a făcut până acum. E ca la psiholog, ar trebui să ne raportăm la asta ca la o terapie. Ai niște traume, le-ai îngropat pe sub preș, nu vorbești despre asta, și apoi te întrebi de ce nu progresezi. Trebuie să avem acest catharsis, să facem pace cu trecutul, pentru a ne putea uita înspre viitor”, spune Cosmin. Câteva inițiative de acest fel, printre care și cea de la Funky Citizens, provin din zona independentă și privată, nefiind o autoritate în acest domeniu.
Care este relevanța unui muzeu al comunismului virtual?
Cosmin Pojoranu: Ideea pilot am testat-o off-line, am făcut un Apartament 80east în care am invitat tineri liceeni să facă diferite activități, de tipul escape room, iar la final vorbeam un pic mai serios. De când a venit pandemia, am închis apartamentul și am mutat totul online.
Curatoriatul este esențial în această epocă în care ne scufundăm în informație. Cu siguranță, online-ul ne oferă niște facilități în plus, de la tranzițiile de imagini, la rapiditatea informației, faptul că ajungem la mai mulți oameni în același timp, dar, fiind cu toții supraexpuși la online, în timp ce calitatea interacțiunii este mult mai bună în realitatea fizică, unde învățarea experiențială este posibilă. Astfel se sădesc în cap amintirile, când tu chiar treci printr-o experiență.
Deși Cosmin avea doar patru ani la revoluție, a vrut să înțeleagă de ce erau tancuri parcate pe stradă în loc de mașini. E singura imagine pe care o are în minte când se gândește la anul 1989. „Am vrut să aflu mai multe, dar nu am avut o bază. În cărțile de istorie de la școală erau maxim două pagini dedicate istoriei recente”.
Curiozitatea l-a ghidat pe el înspre a acționa. A început să strângă istorii orale pentru muzeul virtual și să adune în jurul ideii și alți oameni la fel de tineri, care doreau să înțeleagă aspectele pentru care erau prea mici ca să le poată înțelege acum 31 de ani. Anii 80 păreau a fi despre disperare, despre raționalizare, despre cozi și despre cenușă. „Mama îmi încălzea laptele la lumânare când eram mic. E, practic, imposibil să încălzești ceva la lumânare. Asta este imaginea disperării. Nu avea presiune la gaz, iar bebelușul trebuia hrănit. Plângea în tot acest timp”. Regizori de teatru, jurnaliști, ingineri, sportivi, toți cei care și-au împărtășit istoriile personale cu cititorii site-ului, au același discurs gri. Lipsa banilor și a bunurilor necesare, jocuri de cărți, la coadă la lapte dimineața la cinci, Miliția, solidaritate, Europa Liberă, bancuri politice. Și despre pungile de plastic s-a vorbit, și despre rămășița din prezent, punga cu pungi. „Noi adunăm multe lucruri, ca nație. În anii80 existau pungi de plastic, dar nu așa de multe, erau foarte rare, nu produceam în țară, deci nu aveam acces ușor la ele. O pungă de plastic în anii aceia era o adevărată șmecherie. O altă întrebare ar fi despre obiceiul de a avea mai multe frigidere, și acesta este o rămășiță din comunism”.
Alberto Groșescu este reprezentantul Asociației ARCEN (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate), care a ales să documenteze perioade la fel de puțin prezente din istoria recentă a României. După90.ro este un site sub formă de cronologie a anilor 1990-2000, perioada în care visele și speranțele de după 45 de ani de comunism s-au transformat în dezamăgiri și frustrări, atât colective, cât și personale. O arhivă foto bine pusă la punct, în care oricine poate contribui și trimite imagini, împreună cu o cronologie elaborată, ne arată amintirea primei speranțe și efervescența anilor de după revoluție. Această interogare a trecutului ne definește prezentul și face apel la memorie. „O caracteristică a noastră, ca popor, este că avem memoria scurtă. Sunt importante toate inițiativele care fac apel la memorie. Dar pentru a face asta, ar trebui să existe o conștiință colectivă, iar lucrul acesta lipsește. Unul dintre motive ar fi tocmai faptul că avem memoria scurtă”, crede Alberto.
El nu a trăit anii comunismului și tocmai de aceea se simte dator să documenteze acea perioadă cât mai obiectiv, fără nicio implicare afectivă. Simte că toată această dezamăgire a celor ce au trăit și povestesc influențează reconstruirea istoriei. Și-a trăit anii de speranță în anii 2000, când lucrurile au început totuși să se urnească într-o direcție. Se raportează diferit la acest trecut față de cei care au sperat în anii 90, iar în anii 2000 toate visele s-au transformat în iluzii. „Deziluzia este lucrul pe care toate persoanele cu care am vorbit îl simt în raport cu acea perioadă, lucru greu de înțeles pentru noi, generația tânără. Am început să o conștientizez prin poveștile lor, la modul teoretic”. Relevanța? Și-o capătă în timp. „Cred că am reușit să trezim câteva conștiințe. Prin continuarea proiectului și extinderea documentării la perioada 2001-2010, putem face un apel la conștiința oamenilor să crească interesul pentru perioada asta. Ea trebuie să înceapă de undeva. Asta mi se pare mie că lipsește, nimeni nu a început să discute despre anii90. Noi am documentat destul de mult și am observat că nu există o variantă oficială, sunt doar fragmente. Astfel de inițiative vor să creeze o imagine mai clară a ceea ce s-a întâmplat atunci”.
În legătură cu revoluțiile viitoare, ambii activiști sunt destul de rezervați și cred că prezența unei conștiințe comune, la nivel național, este primul pas înspre o evoluție reală.
„Există revoluții și rezoluții individuale. Avem prea puține momente de revoluții colective, asta ne-a lipsit. Oamenii nu au înțeles ce li se întâmplă, lucru care se datorează și faptului că este mult mai ușor să nu fii liber decât să fii liber. Libertatea care a fost căpătată în 1990 a fost o povară mai mare decât supraviețuirea în dictatură”, conchide Alberto. Cosmin ne pune o întrebare de baraj: „întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem seamănă cu întrebarea aia pe care o primești când ești copil: ce vrei să te faci când o să fii mare?. Avem ceva care să ne unească în spațiul ăsta geografic? Avem vreun țel comun?”.
cover foto: www.azopan.ro / Fortepan
articol publicat în Capital Cultural nr. 25
