de Pr. Constantin Necula

În încercarea de a descoperi resursele rezistenței sufletești în vremea Pandemiei ce ne străbate încă, m-am adunat pe textele Părinților Bisericii și mi-a rămas în inimă un gând al Fericitului Augustin: singurul lucru asupra căruia avem certi­tudine este Mila lui Dumnezeu! Ce mai înseamnă astăzi, însă, cuvinte de genul: milă, iubire, curăție? Mai ales în contextul în care am golit de conținut cuvinte mult mai adânci: libertate, curaj, dialog. Am încărcat Libertatea de libertinaje ieftine, gratuite și derizorii. Curajul a devenit adulat în chipul obrăzniciei și răutății guralive, fără niciun contur intelectual. Dialogul e valabil numai atât timp cât nu deranjează poziția de forță a abuzivului, a celui care, beneficiind de suport logistic, poate pulveriza oricând rezistența prin liniște. Și am descoperit că dintâi s-a reacțio­nat la frica de moarte, de boală, de aglomerare a ATI-urilor. Acelea ne erau prezentate drept cetăți de scăpare, asemeni Țoarului din istoria poporului lui Israel. Și s-au dovedit un soi de Pompei supus hazardului și nicidecum științei medicale. Frica aceea s-a ascuns în spatele minciunii (linguriță vs. izo­letă) și în spatele manipulării cu orice preț a acestei frici sociale. A fost suficientă moartea unor persoane cunoscute pentru ca isteria dintâi să se transforme într-o ipohondrie vecină cu depresia. Atunci când se vor analiza elementele de patologie socială în care ne-am trăit anul dintâi al Pandemiei, ipohondria născătoare de depresie va fi cel dintâi sindrom de Covid 19. Un sindrom social născut din nătângeala infor­mațiilor primelor zile în care – aroganți și superficiali – am crezut că, dacă dăm un nume răului, îl și vindecăm. Pentru că numele bolii a fost o încercare de îmblânzire a răutății ei virale. Și n-a fost așa.

Bine, o să ziceți, astea și multe altele asemenea le-am trăit și văzut și noi. Și voi fi în acord puternic cu voi. Nu insist pe aceste aspecte fără sens. Și nu insist asupra celor trăite acolo, la limita dintre moarte și moarte – în spațiul sacru al despărțirii de cei singuri, însingurați de boală dintâi și apoi ascunși în singurătatea pământului. Și nici n-am să insist pe durerea care trece prin tine ca om, acolo, ținând de mână muribunzii, oricât de „surse” de îmbolnăvire ar fi decretați prin… telefon. Dar dacă nu vedem rana corect, cum vom ști ce avem de făcut întru vindecarea? Pentru că avem nevoie, fundamental, să știm, ca să fim. Nu sunt adeptul conspirațiilor și complotului și nici al întâmplării. Știu din apropierea de Dumnezeu că nimic din ceea ce trăim nu se petrece în viețile noastre și în viața lumii fără îngăduința Lui. Nu suntem toți Iov, e drept. Dar putem încerca să fim noi. Noi înșine. Nici mai buni, nici mai răi. Noi, egali cu noi cei care ne știm. Cumințindu-ne neliniștile cu rugăciunea ori repetarea poveștilor în care avem încredere – când nu credem în rugă­ciuni. Nu putem trăi fără bucuria de a ne fi unii altora Bucurie. Și firea noastră nu e construită pe jumătăți de fericire. Cred că acesta e momentul în care mulți dintre noi am descoperit cuminți și tenace sufletului nostru nemurirea sau – fie și așa – acel altceva din care sufletul își vibrează peste viețile noastre harisma trăirii cu sens a nemuririi. Fie că desenam și am uitat. Poate că scriam poezii și am uitat și asta. Ne plăcea, nu-i așa, cândva, pe când nu alergam să ne prindem umbra, să stăm în bătaia razei soarelui ori în mireasma de munte a vântului vindecat de furtuni. Toate le-am ascuns în noi. Prea mult. Prea adânc. Prea de tot.

Cine se plimbă seara – ori o făcea, pe când Pandemia nu ne devenise mod de viață și accelerator de morți – pe țăr­mul dinspre Ocean al Setubalului, într-o parcare obscură la vremea zilei, toamna, descoperea oameni în toată firea răsfățându-se în briza venită de dincolo de văzut. Nu era vorba de o răcoreală fizică. Uneori ploua și ei, ei erau acolo. L-am întrebat pe Părintele Florentin, preotul comunității noastre de acolo, de ce stau așa, extaziați, amorțiți, ca de o aducere aminte… Mi-a spus că felul lor de a fi se încadrează în sindromul navigatorului. Urmași ai marilor navigatori, fluores­cenți în vadurile mării, mulți neîntorși acasă, oamenii aceștia căutau mireasma călătoriei pe Ocean. Mi-am spus că nu e așa. Și totuși, vorbind cu ei – regret că nu am consemnat și conservat interviurile – mi-au confirmat ipoteza: era în ei duhul Oceanului pe valurile căruia au călcat ai lor.

Nu suntem neam de navigatori. Vitejia noastră însă nu s-a epuizat în războaie inutile. Și cei mai luptători dintre noi și-au lăsat oasele în Britannia ori Persia, în podmolul mărcii Dacia Ripensis ori în „Dacia” de nord – astăzi Danemarca (la 1224 încă avem un retor poet ce se cheamă Augustin de Dacia), ori în pustia calmucă, în vâna de venin ucigaș din apropierea Stalingradului. Am trădat și înviat deseori ca popor. Ca toate popoarele lumii. Nu suntem cu nimic mai buni ori mai răi, mai curajoși ori mai inapți curajului. În jocul politic, prea mici, iar în cel militar carne de tun intereselor majorilor lumii europene. Și nu numai. Dacă vrem însă să dăm dovadă de unicitate în vremea aceasta, e momentul să nu fim îngăduitori cu moartea. Să nu părem imunizați cu nesimțire. Să prețuim fiecare om și fiecare clipă. Fără teamă că greșim. Pentru că greșeala din iubire sfințește îndreptarea prin pocăință. Vai, iertare, pocăință nu mai există în DEX-ul limbii române vorbite de zeflemitorii de valori și sens. M-au întrebat des copiii la rubrica de la Bucuria Poveștii (realizator Adriana Ene, Radio Trinitas) dacă o să fim mai buni după Pandemie, dacă ne vom învăța lecția și cât de mult vom fi schimbați în bine. Nu am știut ce să le spun. Cert este că multe din atitudini, ca după comunism, nu ne vor trece niciodată. Noi, ăștia deja inutili, crescuți sub zodia bâlciului roșu, despre care ne spun noii exegeți ai educației – experți autopropulsați – că nu am făcut școală, că nu știm nimic și că parte din valorile asumate coerent și cu perspicacitate atunci nu au niciun viitor, am descoperit singuri că trântim prea tare portierele de la mașină ori căutăm uneori gust de Brifcor – un soi de Fanta din pleistocenul alimentar- și ciocolată de casă. Dar știm că ne-am învins frica. Angoasa de dictatură și securitate și insecuritatea dată de ifosele analfabeților impuși ca șefi de programa de partid. Ne-am exersat ieșirea din frică înfruntând moartea, nu ironizând-o ori ascunzând-o în șiruri de cifre. Și cu atât mai mult fiind indiferenți la ea. De aici trebuie pornit. Restartarea României care urcă din istorie prin venele prezentului.

Am aflat de curând că o învățătoare a scanat vechiul Abecedar – ediția 1987, fără poza Tovarășului – și a lucrat cu pruncii ei pe el. Copiii, încântați, au aflat că Ana are mere și asta nu ține de un plan de management pus în acord cu ora de antreprenoriat financiar în limba engleză. Dacă vrem să ne revenim, avem nevoie să ne aducem aminte de unde venim. Să ieșim din toxicitatea ifoselor. Și să muncim, cuminți și luminoși, la propria noastră viață.

*articol apărut inițial în Capital Cultural nr. 26

cover foto: Unspalsh