de Constantin Necula
Cum s-ar fi numit o schimbare forțată, ca aceasta pe care o trăim, în vremea comunistă? Dar în interbelic? Cum am fi reacționat? Poate fi gândirea politică a unei crize creatoare de cultura evitării crizei? Mă tem să gândesc atât de departe. Cred, fundamental, că suntem în plină desfășurare a unei lecții de pedagogie socială pe care ne-o predă Dumnezeu. Care nu, nu șade dincolo de nori ci e aici. Vecin cu noi. Între noi și în noi – când găsim cu gând să-i facem loc. Pandemia este simplă motivare a deziluziei în care ne-am pierdut în ultimele luni? Piere o lume? Dar oare se mai naște o alta?
Nu cred că numai eu gândesc așa. Am întrebat – păstrând distanța socială – oamenii ce altădată înfruntau curajos boli grele. S-a schimbat ceva? Nimic. Mi-au zis. Am întrebat mamele ce stau a naște ori pe cele care au născut deja dacă e ceva schimbat. Nimic. Mi-au zis. Copiii și adolescenții supuși examenelor. La fel. Nici studenții nu au zis altfel. Pare că în esență nu s-a schimbat mare lucru. Doar exprimarea, mijlocul și finalitatea imediată s-au pierdut undeva într-un spațiu al stocării fragilelor schije de om on-line. Digitalizarea comunicării, educației, tele-medicina erau vise până acum câțiva ani. Un soi de vis prea îndepărtat pentru foarte mulți. Pentru unii era subiect de campanie ori de dialogare în confruntări inutile…Acum e altfel. Aproape că am devenit sătui, pricepem că omul e mai mult decât ecran. Că viețile noastre sunt mai mult decât știri, știri și urgențe. Am tot ascuns moartea prin tot soiul de cotloane ale poveștilor. Urâtul l-am cosmetizat și l-am făcut subiect de film. Acum au căzut în mijlocul nostru ca un meteorit de nestăpânit. Ne-au sufocat și au creat tahicardii inimilor miloase ori slabe ori empatice…
Schimbarea s-a produs dar nu în ritmul pe care-l așteptam toți. Brusc am constatat că o serie de obiceiuri stupide, de ritualuri cotidiene care corodau la liniștea noastră, sunt inutile. Nu ne mai repezim să deschidem știrile. Nu ne mai hrănim numai din iluzionismul tensiunilor induse. Avem propria tensiune. Avem propria adrenalină în vene. E interesant modul acesta în care mimam victorii ori înfrângeri cu celălalt. Uneori aproapele de tare aproape, alteori aproapele de departe. Acum stăm lipiți de noi înșine. Și poate cea mai aspră schimbare e în raport cu noi. Cu limita morții și vieții ce-am identificat-o în noi. Și între noi.
Schimbarea se produce în fiecare clipă a gustării din nefericita frică de moarte. Un soi de inel de lut în care ne pierdem respirația. Lutul din noi se răscoală împotriva lutului ce ne va cuprinde. De unde e frica aceasta dacă nu din neînțeleasa taină a vieții? Din uitarea în care zăcem o viață în raport cu propria moarte. Pe care ne-o diluam într-atât încât mereu ne pare prea îndepărtată ca să schimbăm ceva în propriile noastre vieți. Nu schimbasem de ani buni nimic din ritualul concediilor, bârfelor cotidiene, inconstantelor și inegalelor asumări de risc în hotărâri. Păream vii. Abia apropierea morții ne-a făcut să înțelegem că a fi viu nu înseamnă doar a nu fi mort.
Poate că veți trage cu ochiul la înscrierile la Facultăți. Dintr-o dată s-au umplut coloanele cerințelor cu nevoia de psihologie, sociologie, filosofie. Ba chiar la teologie se simte un plus de cerere în educație. Să ne fi redescoperit fragmentul de nemurire care ne ține vii? Să fi redescoperit sufletul? Mare lucru ar fi. Mai ales că discursul lumii acesteia ce mergea spre robotizarea roboților deja depărta omul de orice orizont uman. Ne tocmeam pentru drepturi, dezvoltam gâlcevi dureroase pe adevăruri imuabile pe care le perverteam într-o politică a debușeului morții. Nu s-a schimbat chiar nimic? Poate. Dar s-a vădit goliciunea împăratului pe faleza de lemnărie putredă a vieții sociale. Nici politica și nici sistemele gândite de noi nu sunt salvatoare. Ci numai ceea ce nu putem atinge cu voia noastră umană. Rezistența din interior dată de darul lui Dumnezeu din fiecare cotlon de fire în care ne-am adunat ca să supraviețuim. Am dezvoltat oare o metodologie de cunoaștere morală a lumii în care trăim? Cum vom supraviețui intelectual unei astfel de interferențe între spațiul rarefiat al credinței și toxica vale a manipulării? Poate că schimbarea cea mai mare este maturizarea rapidă a unor segmente de populație ce păreau ineducabile altfel. Bătrânii care descoperă că pot avea Facebook și pot comunica prin laptopuri ori tablete – alte tablete decât cele ingerate de la farmacie… – tinerii care au redescoperit statul de vorbă. Da. Uite o schimbare. Am redescoperit nevoia de a sta de vorbă. De a gusta cafeaua pe îndelete. De a mânca în ambientul unei terase pe acoperișul lumii. Sunt schimbări de gust? Sigur nu doar atât.
Obsesia progresului se spune că a ucis adevărata schimbare din viețile noastre. Politicul este prima victimă. Am descoperit – să mă ierte cine a scris-o zilele acestea că nu mai găsesc locul cu pricina, dar ideea nu e a mea – că reformele politice nu pot fi înfăptuite pentru că fiecare ministru nu vine cu ideile necesare ci cu gașca sa! Poate e cam mult spus, dar dacă privim înapoi, fără mânie, descoperim că avem de a face cu un adevăr. Schimbarea ar fi să renunțăm să găștizăm interesul Țării, să coagulăm limpede limitele intereselor și să conformăm gândirea socială a vremii la nevoia salvării României de noi – generații înțepenite prea des în proiect. Nu știu dacă numai de noi este vorba. Dacă rotești privirea simți că lipsa de lideri și de strategii de durată nu e doar boală românească. La noi boala e dublată – era să scriu covidată – de o îngâmfare proastă tare. Aceea de a crede că putem să cârpim la nesfârșit osia de lumină a unei țări. De a roti mereu interesul ei în jurul păguboasei noastre dorințe de îmbogățire personală. Adevărata schimbare – propusă prin apropierea de suferință și moarte – ar fi să destabilizăm incompetența. Dar nu merge. Dovada? Miile de informații despre un complot, răutățile lumii, sisteme de control a unor libertăți. De fapt nu am înțeles nimic. Pentru că o pandemie nu se înțelege. Se înfruntă. Ori noi nu mai înfruntăm de mult tare nimic. Suntem fierți în sosul unor frământări perverse pe care le credem autentice.
Copiii și-au redescoperit părinții. Oamenii s-au redescoperit între ei. Dumnezeu, exclus cândva de la convivialitatea cu noi, arestat și închis a devenit mai participabil – așa mi-a explicat mie un tânăr cafegiu, prieten cu scrisul – adică mai accesibil prin faptul că ne-a deschis ușa și a intrat în apartamente, în case ori colțuri de ședere în frică. Noi înșine, copii fiind, am descoperit că Dumnezeu este abordabil și poate fi un partener corect de lectură și cină, de film uneori. Ba chiar, am aflat asta de la oamenii ATI, este extrem de bun în a da soluții la probleme medicale ce par fără răspuns. Atât că nu are buton pe care să apese interesele sistemice și dese ori mincinoase. Schimbare de percepție? Sigur da. Dumnezeu mereu a fost acolo și aici, în toate cele descrise. Și, mai mult decât atât, păstrează cu Sine disponibilitatea aceasta strașnică de a rămâne Dumnezeu. Ce vreau cu asta? Să înțelegem că orice schimbare se raportează la cineva de neschimbat, în care nu este umbră de schimbare. Căci altfel schimbările sunt un soi de dans pe lichiditatea lumii, pași pe pojghița de humă aiurită a vieților noastre.
*articolul face parte din ediția tipărită Capital Cultural nr. 23.
