David Peña Dorantes (Lebrija, Sevilla, 1969) este cunoscut în lumea întreagă ca „bijuteria pianului flamenco”. S-a născut într-o familie unde flamenco-ul era prezent de dimineața până seara. Dorantes a absorbit aceste rădăcini, dar creațiile sale sunt personale. Și-a făcut debutul profesional pe scenă la vârsta de 22 de ani, la The Royal Alcazar, cu Regele şi Regina Spaniei în audiență. Dar abia în 1998, când prima sa creaţie muzicală, Orobroy, a fost lansată, artistul a ajuns în atenţia publicului şi a criticilor, puritanii lăudându-i tehnica şi fanii aplaudându-i inovaţia curajoasă. De la acest punct încolo, Dorantes a fost declarat “flamenco-ul secolului douăzeci şi unu”. Ministrul Culturii din Spania l-a numit Protector al Fundaţiei Naţionale pentru Cultura Gitano, distincţie acordată exclusiv marilor muzicieni de flamenco.
Aseară a fost pentru prima oară în România, la Sibiu, în cadrul Festivalului de Jazz. Interpretarea lui a ridicat sala în picioare, iar pe noi ne-a purtat dincolo de zidurile sălii Thalia, dincolo de aerul medieval al Sibiului, până într-un loc unde puteam dansa singuri… printre note. După concert, l-am căutat și l-am întrebat mai multe despre sine și pasiunea lui. Am găsit un om modest, cald și fericit. Nu era obosit, era dornic să povestească, să cunoască și să se lase cunoscut. Vă lăsăm și pe voi să îl descoperiți prin intermediul interviului, dar nu va fi de ajuns, trebuie să îi ascultați muzica.
Ești autodidact în ceea ce privește flamenco, dar ai studiat tehnica pianistică la Conservator. Cât îi datorezi acestuia și cât faptului că ai investigat singur?
Eu m-am născut într-o familie unde se cântă flamenco. Părinții, frații mei, bunicii, toți sunt muzicieni de flamenco. Despre flamenco la pian nu te învață nimeni. Ți se dă chitara, dar despre pian nu ți se spune nimic. Eu m-am născut în această familie, dar îmi plăcea mult pianul, nu aveam de la cine să învăț și a trebuit să merg la Conservator pentru a studia tehnica pianului, dar în prim plan aveam flamenco-ul meu. Atunci, ceea ce eu îi datorez muzicii clasice este cunoașterea instrumentului, tehnica, faptul că l-am putut atinge. De asemenea gramatica muzicală, tot ceea ce înseamnă a crea și a „citi” muzică. Mai târziu am fost autodidact în a învăța cum să creez flamenco la pian. Asta nu mi-a spus nimeni. Eu singur am învățat, am căutat modalitatea cea mai bună de a le combina. E ca și cum ai face două școli în același timp. Conservatorul mi-a dat tehnica, restul a venit din suflet.
Faptul că ai mers la Conservator ți-a dat mai multă încredere?
Adevărul este că eu văd lucru acesta atât de firesc… un muzician trebuie să știe să scrie și să citească, eu m-am gândit că asta e obligația mea. Îți dă siguranță în raport cu muzica, cu instrumentul. Te simți mai încrezător atunci când compui.
credit foto: Robert Bârlea
Primele cochetării cu muzica au început ținând în mâna o chitară. De ce ai lasăt chitara pentru pian?
Eu m-am înscris la Conservator și aveam un pian foarte, foarte vechi. Aproape cel mai vechi pian al meu. Primul la care am cântat a fost al bunicii mele, după care acesta de acum. Era atât de vechi încât aproape nu puteam să cânt. Profesorul meu mi-a spus că am nevoie de notele unui pian, de sunetul lui, iar pianul meu vechi nu mă ajuta. Atunci am cântat la chitară multor persoane ca să fac rost de bani pentru un pian. Am cântat mult la chitară, iar după ce mi-am cumpărat pian, nu m-a mai interesat, aveam nevoie de ea doar pentru a-mi permite pianul.
În 2011 ai spus că flamenco la pian se află în cea mai bună perioada a lui, ce părere ai acum?
Flamenco la pian a ocupat și atunci, ocupă și acum un loc în muzica flamenco. În flamenco, pianul nu este ceva normal. Îmi aduc aminte că atunci când am început toți se uitau ciudat la mine, îmi spuneau: „flamenco la pian? ai înnebunit?” Nu mă vedeau cu ochi prea buni. Mi-a luat mult timp ca lumea să se obișnuiască cu acest sunet. Asta s-a întâmplat cu mulți ani în urmă. Dar acum, acest gen are locul lui bine meritat. De asta cred că din 2011 și până acum flamenco la pian se află într-o perioadă de glorie.
Ce a însemnat acest succes? Ți-a schimbat viața?
Nu. Succesul nu îți schimbă viața. Ți-o schimbă în sensul că începi să călătorești mult, în toată lumea, intri în legătură și cu altfel de muzică. Toate aceastea îți schimbă viața în sensul că ți-o umple de cunoaștere. Experiențele prin care treci te schimbă, îți schimbă viziunea. Dar nu îți schimbă viața ta, valorile tale, în ceea ce crezi tu.
Orobroy, Sur, Sin muros au fost albume așteptate și apreciate. Orobroy a fost primul. Este intens, jovial, puțin trist și de mare intensitate. De unde vine această magie? Ce anume te-a inspirat?
Orobroy l-am compus când aveam 14 ani. Am avut o petrecere în familie, o noapte foarte frumoasă unde am ascultat cântând persoane mai în vârstă, pe bunica mea, pe mătușa mea, a fost un sentiment pur, curat. Îmi aduc aminte că eram mic, ascultam și mă încărcam de sentimente, plângeam mult și fără oprire. În dimineața următoare, când am deschis ochii, m-am dus la pian și am simțit nevoia să transmit tot ceea ce am simțit în noaptea care trecuse. Așa am compus Orobroy, unde am pus mult sentiment, sentimentul unui copil de 14 ani care își vede familia cântând într-o formă specială.
credit foto: Ionuț Călinescu
Ai superstiții sau ritualuri înainte să cânți?
Da. Am un medalion, pe care îl port de când eram mic și care îmi dă siguranță. Tot timpul când sunt pe scenă am nevoie să știu că e acolo cu mine.
Cum îi ajută muzica ta pe cei din jur?
Nu știu. Nu știu nici dacă îi ajută. Eu sper că da, sper ca muzica mea să fie de folos, nu doar ca sunet frumos, ci ca sentiment. Sper să ajungă în inimi și să le mângâie.
Unde ai mai multă inspirație, acasă sau într-un studio?
Cred că înspirația când îți vine, îți vine. Poate să fie la tine acasă, într-o cameră de hotel, eu petrec mult timp în hotel, călătorind foarte mult. O plimbare te poate inspira sau faptul că vezi ceva. Inspirația este capricioasă, vine când te aștepți mai puțin, iar când tu vrei să vină, nu vine. Ce complicat cu ea! (râde).
Călătorești mult. Care este orașul tău preferat?
Locul meu preferat este un sat din Cádiz, care se numește Sanlúcar de Barrameda, un sat unde este mare. Acolo „moare” un râu, Guadalquivir, unul foarte important în Spania. În Sanlúcar de Barrameda intră în mare, nu mai este râu, se transformă în apă sărată. Eu m-am născut în Lebrija, la 30 de km distanță, dar copilăria mi-am petrecut-o aproape de acel râu. Faptul că râul moare acolo este ceva magic, iar eu mă încarc cu această magie. Este un colțișor de rai unde merg de fiecare dată când am timp. Am o casă acolo pe plajă, eu numesc acel loc acasă.
Ce face Dorantes în timpul lui liber?
În timpul meu liber citesc. Citesc filosofie, bibliografia multor muzicieni ș.a. Am și un hobby, care mă și ajută mult – o bicicletă. Faptul că stau tot timpul în fața pianului nu e prea sănătos și atunci bicicleta mă ajută. Mă uit la mașină parcată în fața casei și o abandonez acolo în favoarea bicicletei. Mă plimb mult pe plajă. Îmi place să fac mișcare.
Cum interacționezi cu alte arte?
Bine, foarte bine, în special cu filmul. Fac coloane sonore pentru multe filme. Am făcut un proiect cu Gabriel García Márquez, cu tema „Un veac de singurătate”, unde au fost toate personajele. Am mai făcut un proiect cu fratele meu Pedro, care cântă la chitară. Mă interesează mult literatura, pictura. Am foarte mulți prieteni pictori, colaborez și cu ei. Când suntem acasă facem tot felul de combinații între muzică și pictură.
Ce părere ți-a lăsat publicul din Sibiu?
Este unul foarte respectuos, foarte muzical. Știe să asculte până la ultima notă, doar după ce aceasta trece, publicul aplaudă. Eu iubesc acest gen de public. Despre Festivalul de Jazz am auzit de mult și îmi doream să ajung aici.
sursă foto cover: Robert Bârlea
