Acolo unde modernitatea nu a reuşit să ajungă cu maşinile pentru a aduce aşa-zisa “civilizaţie”, locurile se schimbă de la an la an. În satele cufundate în sânul naturii, oamenii dispar treptat, unul câte unul, casele părăsite se prăbuşesc una câte una, iar în urma lor natura îşi revine în drepuri, primind înapoi case şi oameni, oameni şi case. Unul câte unul, una câte una.
Cât încă aceste locuri mai au măcar parţial din viaţa lor autentică, o incursiune în labirintul satelor moţeşti îşi cere drepturile. Am ales zona mănăstirii Râmeţ, unde pe ambii versanţi ai văii Geoagiului sunt presărate cătune, astfel încât, pe oriunde te duci, afli că de fapt eşti în cătunul cutare. Am în cap doar un nume de-al locului care îmi aminteas de nişte clişee cu căsuţe cu acoperiș ţuguiat din paie şi oameni care trudesc din greu la munca pământului – Valea Uzei. Este tot ceea ce îmi aminteam din incursiunile trecute şi eram curioasă să văd ce a mai rămas. Cu o nerăbdare copilărească, mă apropii de locul de parcare al mănăstirii Râmeţului. Am o strângere de inimă, în acelaşi timp de bucurie că voi revedea locuri frumoase şi mă voi plimba printre căsuţele cu acoperiş de paie. Pe de altă parte, mă încearcă şi un fel de teamă, pentru că nu ştiu cât voi mai vedea din locurile pe care eu mi le aminteam – ce s-a mai schimbat între timp, ce a mai rămas, ce a mai dispărut. Sunt conştientă că lucrurile se schimbă şi că este lucrarea universului, dar îmi pare rău când nişte locuri frumoase dispar – mâncate de o modernitate abuziv şi greşit înţeleasă sau înghiţite de natura, care-şi reface astfel echilibrul. Las maşina la mănăstire şi apoi merg câteva sute de metri pe drumul forestier spre inima Cheilor Râmeţului. Urmează traversarea prin Cheile Mănăstirii, acele imense formaţiuni stâncoase care mărginesc stânga-dreapta valea Geoagiului, dar nu în stilul consacrat de pereţi stâncoşi în lungul unei ape, ci de data aceasta perpendicular pe vale. Se creează impresia unui baraj natural, care marchează cumva intrarea într-o lume diferită. Şi pe bună dreptate.
„O firavă potecuță cotește la stânga”
Pe drumul forestier, spre Cheile Râmeţului există un poduleţ îngust peste care traversez apa spre versantul drept al văii. Poduleţul conduce spre o gospodărie, iar în dreapta apare o potecă mărginită de copaci înfloriţi. Traseul turistic marcat cu bandă roşie trebuie să meargă în lungul unui afluent al Geoagiului, aşa că mi se confirmă imediat şi acest aspect, în momentul în care firava potecuţă coteşte la stânga şi se continuă discret în lungul unei ape micuţe care se vede jos în vale. Aici, înainte să încep urcarea spre drumul de căruţă spre Valea Uzei, fac un mic popas pentru un clişeu din viaţa locului.
Imediat pe stânga apare ograda unei gospodării, unde paznicul locului îşi face simţită prezenţa: un dulău veritabil, legat în lanţ, dar care totuşi iese hămăind din coteţ când mă simte prin zonă. Apoi aflu şi motivul preţios pentru care câinele este atât de agitat: este o ogradă vie, plină cu capre, care se odihnesc la umbra copacilor înfloriţi. Şi cam toate gospodăriile încă active din zonă au câini, care păzesc diferite specii de animale: oi, capre, găini. Continui să urc prin spatele unei alte gospodării aflate un pic mai sus şi care urmează o potecuţă bine conturată pe lângă câteva stânci. Imediat se ajunge în drumul care conduce din valea Geoagiului şi merge înspre cătunul Valea Uzei, apoi spre Albeşti, apoi cât mai adânc în inima Apusenilor. Drumul continuă în lungul apei care clipoceşte răsunător jos în vale, iar în scurt timp în faţă se deschide o poiană mare, lăsând în spate Cheile Mănăstirii, pierdute deja în fundal. Ajung în poiană. O troiţă marchează un fel de început sau anunţ al cătunului din Valea Uzei, poteca îngustă ducând pe sub copaci înspre primele căsuţe ale aşezării.
Cătunul din vale
Practic, cătunul din Valea Uzei nici nu îmi dau seama când începe (şi nici când se termină de altfel), trecerea sau mai bine zis integrarea în natură este atât de firească şi armonioasă, încât, chiar şi în centrul cătunului, am impresia că abia începe, tot aştept să urmeze construcţii ceva mai serioase. Dar nu, nu urmează aşa ceva, pentru că aici cătunul se desfăşoară în adevăratul său sens, acela de aşezare de oameni cu case risipite. Şi, pentru că nu se ajunge cu maşina (decât un pic mai sus de troiţă, … şi greu, foarte greu), aşezarea nu s-a dezvoltat, ci din contră tot mai mulţi oameni pleacă la oraş şi casele părăsite rămân în paragină, se prăbuşesc şi dispar treptat. Astfel că, deşi eşti în plin cătun, viaţa în unele gospodării a dispărut cu desăvârşire, lăsând impresia că eşti la un fel de margine de sat.
De la primele case din Valea Uzei, mai merg puţin pe o cărăruie, trec pe lângă o livadă, văd multe flori pe marginea drumului, apoi un gard de lemn, aud şi un căţel şi încet, încet ajung în sânul propriu zis al cătunului. Majoritatea oamenilor au plecat sau pur şi simplu s-au dus, dar au rămas în urmă casele lor, păzite încă de câinele care nu îşi mai găseşte rostul, rămânând astfel să păzească din inerţie gospodăria părăsită. Mai văd totuşi şi câteva gospodării încă active, bine întreţinute şi cu foarte multe vietăţi: vaci, găini, raţe, toate fac o gălăgie de nu se mai poate, dar este o gălăgie plăcută, semn că viaţa aici îşi urmează cursul său firesc, iar oamenii încearcă să se adapteze schimbărilor.
Mai urc câteva sute de metri pe un drumeag şi puţin mai sus, teoretic în centrul cătunului, ajung în faţa unei porţi vechi de lemn care duce spre cimitir şi biserică. Biserica este una dintre puţinele construcţii de zid din acest loc, mai sunt doar câteva căsuţe care au pe lângă temelia din piatră şi pereţii din zidărie, dar acestea pot fi deja numite case de lux pentru aceste locuri, majoritatea fiind din bârne de lemn (tencuite sau nu) şi acoperişul este cât se poate de ţuguiat, cu învelitoare de paie. Aici, într-un fel de centru al aşezării, chiar dacă sunt puţine construcţii, mă uimeşte bogăţia arhitecturală a căsuţelor, care deşi simple şi modeste, mă îmbată efectiv prin varietate, pitoresc şi autenticitate. Cu toate că seamănă între ele, fiecare căsuţă este foarte diferită de cealaltă. O privire de ansamblu a lor denotă o formidabilă unitate în diversitate a ceea ce înseamna casele moţeşti. Inventivitatea, creativitatea şi adaptabilitatea sunt câteva trăsături de care arhitectura locului dă dovadă. Aici ţăranul este cel mai bun arhitect, a ştiut exact de ce are nevoie, cum, de unde şi cu ce să-şi facă o casă.
De lângă biserică văd cum pe una dintre aşa-zisele uliţe susură un izvoraş, aşa prin mijlocul cătunului, având o cănuţă albă agaţată deasupra ca să poată bea oricine apă. Mi se pare un loc bun de popas şi mă aşez pe iarbă. Stau puţin aici şi meditez, ascult cum curge apa, beau un pic să văd ce gust are şi mă uit, aparent în gol, dar mă uit şi nu îmi vine să cred cât de uşor este să mă simt atât de bine … uitându-mă la un izvoraş.
Cătunul din deal
De la izvoraş o iau în sus pe câteva poteci care mă conduc mai departe, ţinând oarecum direcţia de mers în sus, dar fac însă largi divagaţii şi ocolişuri pe unde mai văd că apare câte o căsuţă autentică sau ceva mişcare – semn al vieţuirii încă pe aceste meleaguri. La un moment dat (imposibil de identificat cu precizie), dar totuşi posibil de intuit, pe undeva pe unde firul de vale se pierde, se face trecerea discretă şi imperceptibilă spre cătunul Albeşti. Merg din potecă în potecă, din casă în colibă şi tot aşa, şi nici nu observ această trecere atât de subtilă către un alt cătun, foarte asemănător cu Valea Uzei, doar că nu dezvoltat pe vale, ci pe deal. Aici este diferenţa dintre cele două cătunuri: unu-i pe vale, altu-i pe deal.
Îmi continui plimbarea mergând pe uliţa care iese în sus în şa în drumul de Râmeţ şi mă uit îndeaproape la casele din Albeşti, jumătate sunt părăsite, cu cel mult câte un câine pe acolo. Oamenii au plecat şi au rămas câinii. Astfel, în lungul celor câteva uliţe ale cătunului, fiecare gospodărie reflectă modul de viaţă – trecut sau prezent. Unele case vor rămâne ferecate pe vecie, altele încă mai îşi au rostul.
Spre culme apare şi drumul pietruit care vine de undeva dinspre Râmeţ. Aici este o mare intersecţie: drumul de Brădeşti şi drumul de Valea Inzelului. Apoi încet, încet, fără prea multă băgare de seamă, din Albeşti mă strecor pe câteva potecuţe şi ajung pe drumul pietruit în aşa-zisa Curmătură. Curmătura este marcată de o cruce de piatră pe partea stângă a drumului, nu foarte mare, dar vizibilă, iar după ce se trece prin această şa ar trebui să se vadă jos în vale mănăstirea Râmeţului. Chiar din Curmătură nu se vede însă mănăstirea, dar îmi apare în faţa ochilor un nou drum de căruţă, care şerpuieşte prin satul Râmeţ şi ajunge jos la mănăstirea omonimă. Am de optat între două posibilităţi de coborâre: drumul de căruţă, care după multe viraje ajunge jos în vale, sau cu puţin noroc poate fi găsit un vechi marcaj turistic, şi anume punctul roşu, care coboară din satul Râmeţ la mănăstirea cu princina direct prin cătunul Pleşa, fără a mai ocoli pe drumul de căruţă. O plimbare scurtă şi frumoasă prin aceste cătune, care m-a conectat la alte dimensiuni ale vieţii oamenilor.
Acesta este un clişeu din viaţa de zi cu zi a Apusenilor de astăzi. Mâine poate va fi altă poveste, dar aceasta este povestea de astăzi. Oamenii de aici încet-încet dispar, dar vor rămâne pentru o perioadă casele lor părăsite, ca mărturie a unei vieţii autentice în sânul naturii. Apoi va râmâne natura şi traseele turistice, muntele îşi va reintra în drepturi, iar cătunele care altădată erau pline de viaţă vor rămâne istorie. Nu toate, doar cele autentice, aflate departe de civilizaţie, restul se vor “civiliza”. Din acest motiv, ceea ce trăim acum este un moment istoric, un moment de tranziţie care nu va mai dura mult, un moment în care asistăm la nişte schimbări radicale în viaţa acestor locuri. Oamenii dispar sau pleacă, colibele lor încă rămân, natura le înghite treptat pe toate.
text și fotografii: Iuliana Bucurescu
