”Sînt o babă comunistă” este un spectacol-oglindă, de care publicul se apropie râzând în hohote, însă rămâne, fiindcă se regăsește sau fiindcă recunoaște pe cineva din preajma lui. În mod neașteptat, dansul-teatru devine o formă de chestionare, de introspecție.
Am văzut trupa de dansatori a Teatrului de Balet Sibiu în atâtea formule excepționale de dans – de la balet clasic la dans contemporan. Cu toate acestea, ideea de experiment artistic, pornind de la un roman cu o tematică actuală și sensibilă, mi-a generat o serie de îndoieli. Va mai rămâne dans din această întâlnire cu teatrul? Care poate fi rolul dansului în acest demers îndrăzneț, dar mai ales, atât de complex?
De la roman – la dans-teatru
Totuși, coregrafa Aleisha Gardner, născută în Noua Zeelandă, dar îndrăgostită de tot ce-i românesc, a surprins într-un mod remarcabil tonul, ritmul și vibrația frământărilor indivizilor trecuți prin comunism și care, debusolați, sunt puși în situația de a se adapta unei epoci noi. În sine, romanul ”Sînt o babă comunistă”, după care a fost realizat spectacolul, scris de Dan Lungu, este un experiment, unul ”de mentalitate”. Autorul încearcă să coboare într-un comunism remanent nu la nivel politic sau social, ci la nivelul omului obișnuit. Literatura sa este aproape de realitate, contopindu-se cu realitatea. De aici, marea provocare pentru o trupă de dans, care în mare parte este alcătuită din dansatori străini, ce n-au experimentat direct epoca comunistă. Cum să prinzi autenticul, cum să-l traduci în dans și gesturi corporale, fără a aluneca în ipostaze emfatice?
Formula reușită se pare că își are răspunsul tot în dans. Momentele esențiale, de intrigă și maximă intensitate emoțională se explorează prin mijloace bine cunoscute – prin dans. Tot restul, sunt niște resurse menite să confere claritate și sens dansului. Coregrafa are intuiția unor proporții și doze echilibrate de teatru și dans. Există niște scene încântătoare, fără muzică, când tăcerea este umplută cu ritmul unor sunete naturale – scaune trântite într-o ceartă, ritmul crescendo produs de loviturile tacâmurilor de masă, într-un restaurant, pentru a indica starea de tensiune dintre personaje. Totul pare foarte ponderat și oportun, de la lumini, la muzică și costume.
”Și cum era în comunism?”
Un regim strivește libertatea individului. Acesta se zbate, se împotrivește, dar sfârșește prin a se ascunde într-o gaură din papucul care-l calcă. Și în acea zonă de siguranță alege să trăiască până la moarte. În această notă, s-ar contura profilul psihologic și dilemele interioare ale personajului principal – Emilia, o pensionară nostalgică după epoca comunistă.
Emilia și Țucu sunt un cuplu de pensionari cu o viață amprentată puternic de fostul regim. Vestea despre sosirea fiicei lor, Alice, plecată de câțiva ani în străinătate, cu un logodnic străin – Alain, animă apartamentul celor doi. De proporții uriașe, simbolurile traiului în comunism îți sar în ochi – mileuri, bibelouri și tot felul de obiecte care n-au dispărut din casa celor doi. Însă în pofida pregătirilor, întâlnirea cu Alice are loc într-un restaurant. Intervin bariere invizibile de comunicare și percepții culturale diferite. Iar întrebarea lui Alain – how was to live in comunism?- așterne o tăcere dureroasă. Mama și fiica se află pe poziții ireconciliabile, cu interpretări radical diferite față de trecut.
Adela Floricioiu reușește să intre cu multă naturalețe în pielea Emiliei. Expresivitatea gesturilor ei și intensitatea cu care trăiește prin dans conturează un personaj nuanțat, complex. Emilia este și plină de haz, și melancolică, amintindu-și crâmpeie din tinerețe, dar și foarte profundă, ducând o luptă cu sine însăși. Ea nu neagă prezentul, ceea ce respinge ține de ambiguitatea și certitudinea tipică unui regim democrat, cu care nu este obișnuită. Tinerețea ei, chiar dacă a curs sub papucul unui regim totalitar, este o perioadă de care o leagă amintiri frumoase. ”Eu nu sunt proasta satului”, spunea ea. Nu a vrut să calce ”tizicul” în sat și de aceea, a venit la oraș, unde a găsit o lume pe care a idealizat-o. O scenă minunată, într-un stil surealist, ilustrează unele dintre cele mai tulburătoare amintiri ale Emiliei – fabrica. Muzica compusă de Cari Tibor și coregrafia unui dans robotizat îți dă fiori prin energia care o revarsă în scenă – fericire, negare, zbucium, toate se amestecă năvalnic.
Ce-i face publicului ”baba comunistă”?
Din prima secundă când intri în sală, scena te trage spre sine cu toată atenția. Trei bătrâne pe o bancă îți țin companie până-ți găsești locul și până te obișnuiești cu atmosfera spectacolului. Când ajungi să le interiorizezi gândurile fără noimă, care se tot aud repetitiv și te întrebi și tu de ce oare unii ”țipă cojile” de măr pe jos fără rușine, e semn că ești pregătit, ai intrat în spectacol.
Simpla prezență în sală a tovarășului Musca, fiul poporului, metamorfozat pentru o zi, te face să râzi, ținându-te cu mâinile de burtă. Nu ai timp să fii altundeva decât pe scenă. Succesiunea de melodii populare și ritmurile vesele îți stârnește o nebună poftă de dans și ești uimit că ți se ghicește această nevoie, fiind invitat la un moment dat la o horă înflăcărată.
Vocile de pe bandă îți dau direcția pe tot parcursul spectacolului, te conduc spre firul poveștii, fapt pentru care le mulțumești politicos în sinea ta, dar realizezi că nu-ți devin simpatice. Cauți și aștepți cu nerăbdare momentele de dans, care proiectează pe scenă o parte din neliniștile tale sau ale cuiva apropiat. Zbaterea acestei femei, care simte că nu aparține prezentului, dar nici în trecut nu poate rămâne, resemnarea ei într-un final, devine matricea unde răsar întrebările tale. Ironic, parodistic, însă scena este oglinda îți care vezi reflecția societății în care trăiești.
Un experiment artistic reușit, premiera absolută ”Sînt o babă comunistă”, mi-a redescoperit la TBS o echipă de entuziaști, care-și asumă riscul de a nu porni doar de la oferte de repertoriu existente, ci caută să fie aproape de public, să-i afle frământările interioare, să-l ajute să și le exploreze.
credit photo: Cornel Moșneag
