Interviu cu jurnalista Anca Iosif

de Dorina Călin

„M-am simţit de mai multe ori singură, dar nu m-am gândit să renunţ”, spune jurnalista Anca Iosif despre experienţa pe Via Transilvanica. În vara acestui an (2021, n.r.), Anca Iosif, reporteră la DoR, a decis că a venit momentul să descopere viaţa satului sub toate formele ei. Şi cea mai bună modalitate de a face asta a fost să se aventureze între satele de pe Via Transilvanica. Singură. N-a fost uşor, mai ales că a plecat la drum cu multe frici, cele mai multe având legătură cu limitele ei psihice. Însă, a fost o experienţă care i-a adus numeroase satisfacţii şi pe care ar repeta-o.

În vara acestui an, ai parcurs 700 de kilometri din Via Transilvanica, ceea ce înseamnă jumătate din traseu. De ce ai vrut să faci acest traseu şi cât a durat să te convingi pe tine – sau cine te-a convins – că poţi sau trebuie să faci asta?

Mă gândisem la traseul ăsta încă de prin 2019, când la DoR documentam poveşti în zona ruralului şi Via (n.r. un proiect al Asociaţiei Tăşuleasa Social) mi se părea un super cadru pentru a povesti despre viaţa satului sub toate formele ei. Dar am zis să-i lăsăm să mai marcheze din el – încă nu e marcat tot, au depăşit 1.000 de kilometri, recent. În vara lui 2021, s-au legat mai multe lucruri. Veneam şi după un an şi-un pic pandemic, fără mari ieşiri, cu o dorinţă mare de a sta în natură mai mult, nu doar ture scurte, şi vedeam online că oamenii de la Tăşuleasa tot lucrează la drum, vedeam poze de pe traseu. Am zis că acum e momentul să plec. Poate sună patetic, dar chiar m-a chemat drumul. Şi le-am spus colegilor în redacţie că se întâmplă! Şi ne-am unit forţele ca să spunem poveşti de pe el, cum strigam din 2019 că vreau.

Ce ai face diferit acum, ştiind provocările pe care le presupune o astfel de aventură în natură?

Absolut tot învelit în plastic, pentru că ploi. O pelerină de ploaie mai zdravănă, pentru că ploi lungi. O cremă zdravănă de picioare pentru bătături. Am primit cadou vreo trei după ce m-am întors, să mă tot aventurez şi anul ce vine.

Poate aş depune un pic mai mult efort să găsesc partenerul(-a) potrivit(-ă) – ca ritm şi personalitate – pentru un drum aşa lung.

Aş merge toamna, clar. Nu cred că iulie a fost cea mai bună lună, pentru că au fost discrepanţe între caniculă şi ploi. Poate chiar un octombrie, când încep nuanţele alea cărămizii să se instaleze şi temperatura e optimă. Şi nici nu mai e lumea la fân. Şi-ar fi şi sezonul vinurilor. Ar fi cu mai multe roade, cu mai puţină udătură deci.

Cred c-aş căra şi un cort, ca să pot să mai dorm şi pe coclauri, să văd un răsărit de pe păşuni. Acum am vrut să fiu mai light şi, fiind şi femeie singură prin păduri, am zis: totuşi, hai să nu, rămânem doar la gazde.

De ce ţi-a fost cel mai teamă când ai plecat la drum? De fapt, corect ar fi să întreb, mai întâi, dacă ai avut frici? Şi cum priveşti acum, la câteva luni distanţă de la acel moment, temerile de atunci?

Of, şi câte frici! Dar, sinceră să fiu, multe nu ţineau de factori externi, ci de limitele mele psihice. Mă temeam că n-o să fiu în stare să rezist la aşa ceva, adică să merg zilnic vreo 20+ de kilometri, o lună, pentru că nu am exerciţiul unui sportiv disciplinat.

Mi-a fost teamă că o să mă pierd des şi că o să bâjbâi (mai avusesem o experienţă în care mă pierdusem pe un traseu, în altă ţară, fără semnal, fără multă baterie la telefon, şi cred că am rămas cu o mică traumă). Frica asta că eu anunţ public că fac treaba asta, oamenii mă vor urmări şi eu voi renunţa repede. Mă temeam că voi fi judecată dacă voi renunţa. Poate şi teama asta m-a împins să merg mai departe. Expunerea. E o teorie.

Cât despre temerile clasice, pentru mine, urşii şi câinii de la stână nu erau teama principală, mi s-au părut mereu manageable, din experienţa altor drumuri prin munţi. Iar de la oamenii de pe traseu am prins ocazionala teamă de ciobani, am fost avertizată că nu văd multe femei şi sigur unul mă va viola.

Uitându-mă înapoi, fricile astea mă ţineau alertă, conştientă, atât de ancorată în prezent. Cred că au fost necesare ca să mă aduc cu totul acolo, pe drum, şi să le depăşesc. Şi cred că vor fi acolo pe orice drum voi alege pe viitor (şi nu neapărat drumeţie). Dar din depăşirea asta cresc în curaj, puţin câte puţin.

Care au fost, de fapt, provocările?

Mi-am luat două zile libere în 35, în rest am mers zilnic şi mi-am făcut procese de conştiinţă că le-am luat şi pe-astea, pentru că voiam să fac totul legat, să merg zilnic, zilnic.

Şi a fost şi asta o provocare (şi e şi la oraş). Să mă accept şi cu slăbiciuni, să-mi ascult corpul care nu voia să mă asculte pe mine, să-l oblojesc, să adaptez planul pentru a face o distanţă mai scurtă într-o zi. Să mă odihnesc pur şi simplu, să-mi bag degetele într-un râu şi să nu o iau de la capăt o zi. Deci aş spune că provocările fizice sunt foarte strâns legate de cele psihice.

N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit.

În textul pe care l-ai publicat în DoR despre această experienţă spuneai că ai avut nevoie de foarte puţine lucruri – un pat ca să te odihneşti şi un adăpost de ploaie -, iar experienţa în sine a fost eliberatoare. Ţi-ai schimbat în vreun fel stilul de viaţă, în urma acestei drumeţii?

Eram de dinainte destul de minimalistă. Adică fac periodic curat în şifonier şi-n casă şi nu-mi place deloc să fiu hoarderiţă – mă sufoc dacă am în jur multe lucruri pe care nu le folosesc. Sunt fix ca-n melodia aia: n-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit, e de-ajuns un cântec, de ajuns, şi puţin infinit; (…) atâtea planuri, atâta chin, chiar ai uitat că lumea-i făcută din foarte puţin (Dinu Olăraşu). Deci nu pot să spun că mi-am schimbat stilul, drumul doar mi-a întărit credinţele că nu contează cum te îmbraci sau de unde vii, dacă eşti cu bun simţ. Din alt registru, am avut poftă să mănânc slănină vreo două săptămâni după ce m-am întors, pentru că fusesem servită des cu ea pe drum.

Cum te-a schimbat la nivel mintal şi mental această experienţă pe Via Transilvanica? Priveşti cu alţi ochi oamenii din jur? Eşti mai încrezătoare în forţele proprii, poate mai curajoasă?

În primul rând, cred că experienţa asta m-a ambiţionat mai tare. Adică deja am început să mă uit la trasee de mii de kilometri, care sunt prin Europa, dar multe şi prin State. Dar mă gândesc în primul rând şi la creionat un itinerariu propriu prin ţară, cu miză mai mare de reporting de mediu.

Încrederea de sine e un paradox continuu. M-am uitat recent la un documentar cu cave-divers, deci oameni care se scufundă prin peşteri ca hobby. Şi unul dintre ei spunea, în interviu, că nu a fost niciodată bun la sporturi de echipă şi că şi-a găsit refugiul în lumea asta singuratică (şi periculoasă), că simte că face asta şi pentru că stima lui de sine e scăzută şi că fix lumea asta îl ajută să se valideze pe sine. Am avut un moment „aha˝, cred că asta face şi pentru mine mersul pe coclauri, în general, pentru că şi încrederea mea în mine ar putea fi mult mai mare. Dar plec cu multe temeri la drum, ajung să mă descurc, într-un fel sau altul, chiar dacă nu cum plănuisem iniţial. Şi asta da, îmi dă curaj şi într-o întâlnire de muncă, mi-a dat curaj recent şi pe o scenă, când a trebuit să vorbesc despre drumul ăsta la un eveniment cu vreo 150 de oameni. Nu mai urcasem pe o scenă fizică de când a început pandemia asta. Doi ani, da? Îmi tremurau notiţele în mână şi inima în mine. Dar mi-am zis că, dacă am mers eu 700 de kilometri pe jos, pot şi să vorbesc şapte minute despre asta cu un reflector în ochi.

Iar oamenii rămân oameni peste tot. Vor fi mereu complicaţi şi simpli în acelaşi timp. Cheia rămâne acel bun simţ de care spuneam.

Te-ai simţit vreo clipă singură? Te-ai gândit să renunţi? Dacă da, ce te-a motivat să continui?

M-am simţit de mai multe ori singură, dar, sincer, nu m-am gândit să renunţ. Am avut doar câteva discuţii cu mine dacă a fost un gest inconştient să vin singură. M-am întrebat: Ce caut eu aici, de ce acum, de ce singură? Părea că inspir şi alte femei să plece în călătorii asemănătoare şi îmi făceam procese de conştiinţă că poate/dacă inspir persoane care nu au multă experienţă pe terenuri accidentate. Deci, oare e bine că scriu despre călătoria asta sau ar fi trebuit s-o ţin pentru mine?

Concluzia e că nu pot fi răspunzătoare pentru deciziile altora, nu pot controla ce-şi ia fiecare din ce scriu despre ce trăiesc, dar că am nevoie să scriu, şi cred că şi asta m-a motivat foarte tare să continui. Faptul că scriam şi primeam sute de încurajări de la oameni. Am primit şi mesaje cu „eşti OK?, azi nu ai scris!“ – în zile în care nu apucam să postez pe grupul oficial al Via Transilvanica. Nu-mi venea să cred că necunoscuţi se îngrijorau pentru mine. Plus că m-am împrietenit, virtual, cu oameni care erau în faţă sau în spate pe traseu, în special cu un băiat din faţă – şi el tot singur – care mă mai avertiza ce vine. Ne-am simţit mai puţin singuri împărtăşind experienţele: „Şi eu m-am enervat acolo.˝, „Şi pe mine m-au cam durut genunchii azi.˝, „Vezi că acolo e o gazdă faină.˝, „Hai că poţi, capul sus!˝.

De peste 15 ani mergi în drumeţii şi, ca o persoană care nu a făcut niciodată asta, pot doar să presupun că experienţele şi trăirile sunt diferite de fiecare dată când pleci într-o nouă aventură. Văzute din afară, drumeţiile, mai ales cele în care mergi singur, par şi riscante, şi provocatoare, şi fascinante, şi greu de dus până la capăt. Cum sunt pentru tine?

Pentru mine, sunt necesare. Şi, sincer, sunt tristă, uneori, că nu pot să fac câte mi-aş dori, ba din lipsă de bugete, sau din desincronizări cu oamenii. Dar da, sunt diferite toate experienţele şi asta le face minunate. Că nu poţi să spui că te saturi, am mai fost acolo. Muntele e diferit iarna, vara, mai jos la pădure, mai sus în golul alpin. Natura se schimbă constant şi e fascinant să fii acolo să vezi lucrurile întâmplându-se, tril de păsări, broaşte în bălţi, marmote foşnind pe lângă cort, o capră neagră pe o stâncă abruptă. Răsăritul la uşa cortului!? Cu ce se compară aşa ceva? Asta mă motivează la tot efortul, că doare uneori şi să cari un rucsac întreg în spate de-ţi vine să te întrebi: dar cine m-o fi pus, n-o fi fost mai bine pe Netflix? Şi bolborosesc, şi gâfâi şi vine acel moment – după multe ore – în care ajung şi mă aşez şi mă uit în jur şi mă loveşte un zâmbet tâmp. Şi tot greul devine istorie. Şi o s-o iau de la capăt. Cu greu cu tot.

De curând, ai început să lucrezi şi la Re:Mediu, un newsletter bilunar despre ciocnirile dintre natură şi natura umană. Te voi întreba simplu: de ce?

În primul rând, pentru că am fost super-încurajată de editor – mulţumesc, Cristi! – (n.r. Cristian Lupşa, editor fondator al DoR) şi de colegii din redacţie. Pentru că veneam cu multe poveşti de pe teren care nu apucau să intre într-un articol final, pentru că am firea asta aproape de natură şi care se simte vinovată pentru orice PET cumpărat şi pentru că oamenii, mai ales după Via, mă tot întrebau unde mă mai pot citi, mai des.

A fost un cumul de factori, plus gândul puternic că ne preocupă tot mai mult ideea de sustenabilitate, consum responsabil, schimbări climatice, deşeuri şi puţină presă specializată în zona asta (eu încerc să învăţ continuu, să fiu în dezbateri cu experţi şi mă simt constant o impostoare când nu înţeleg una ori alta). Am multe întrebări despre lumile astea şi, sincer, cred că mi-am dat un spaţiu mai organizat, mai des în care să găsesc răspunsuri şi prin care să beneficieze şi o întreagă comunitate de cititori în jurul meu.

Se vorbeşte mult în ultimii ani despre necesitatea de a salva mediul înconjurător, de a face planeta mai sănătoasă. Care sunt principalele probleme pe care le-ai observat în relaţia omului cu natura?

Ne preocupă foarte mult să ne fie nouă bine, pe un termen scurt, şi nu ne interesează ce lăsăm în urmă, pe termen lung. Găsesc constant gunoaie la 2.000 de metri altitudine, aproape de refugii şi încă nu înţeleg de ce, dacă ai cărat o conservă plină, sus, nu o poţi căra şi goală înapoi, jos? Cred că ăsta e principalul aspect la care avem de lucrat, să vedem dincolo de centrul propriei persoane şi, mai degrabă, să ne gândim ce beneficii avem dacă suntem un pic grijulii în jur, să ridicăm o doză goală din traseul nostru, chiar dacă noi nu lăsăm niciodată. Că-mi vine şi mie des să zic: nu-i corect că trebuie s-o ridic eu, dar tot o s-o fac. Îl consider gestul meu de voluntariat pe ziua respectivă, pentru că e şi sufrageria mea, şi la mine-n sufragerie îmi place să fie cât de cât curat.

Pe lângă asta, în termeni mari, cred că omul trebuie să-şi îmbunătăţească relaţia cu natura – şi, din fericire, cred că tot mai mulţi facem asta de când cu pandemia. Trebuie să ne conectăm mai mult la natură şi la un consum mai responsabil, mai echitabil.

Pentru că se spune că schimbarea începe cu fiecare dintre noi, care crezi că sunt gesturile mici pe care le putem face zi de zi, astfel încât să contribuim la sănătatea planetei?

O pungă de pânză la cumpărături, un ochi după producători şi comercianţi români, dacă bugetele permit, pentru că ştiu şi că orice e local şi făcut manual va costa mai mult. Mai mult transport public, biciclete, trotinete, când ne permit traseele. Voluntariat pe orice parte se poate. De la plantat la educaţie în natură, fiecare în funcţie de ce abilităţi şi ore crede că are de împărtăşit.

Tu ai documentat diferite subiecte legate de mediu în ultimii ani: de la cum să limităm consumul de plastic la cum să păstrăm râurile curate. De ce crezi că este atât de dificil pentru oameni să protejeze natura?

Pentru că e foarte mult despre noi şi problemele noastre imediate, mai ales într-o pandemie în care, da, urgenţele de mediu sunt tot mai mari şi, văleu, curge cu infringements de mediu de la UE, dar şi urgenţele personale sunt mari şi primează. Trebuie să porţi şi să schimbi zilnic măşti de unică folosinţă, spre exemplu. Deşeurile alea nu se reciclează, dacă vorbim pe bune. Eu port mască textilă, dar ştiinţa a dovedit că cele de unică folosinţă oferă o protecţie mai mare, aşa că ce poţi să zici aici? Le vom tot consuma de acum încolo, ca societate.

Şi mereu mâncarea învelită în mult plastic va fi mai ieftină, pentru că plasticul e un material mai ieftin decât sticla şi tot aşa, şi vrei să mănânci ieftin, dacă vrei să şi economiseşti în perioada asta, că, cine ştie, poate luna viitoare n-o să mai ai job. Chiar e despre noi şi toate incertitudinile din ultimii doi ani, aşa că nu pot să blamez pe nimeni care nu acordă importanţă mediului şi nici nu pot să zic că eu sunt 100% mereu grijulie. Fac ce pot, când pot.

Poate singura mea regulă de aur (pe care am încercat să n-o încalc nici pe Via): fără apă la PET, mai ales dacă vii dintr-un oraş cu apă potabilă. Locuiesc în Bucureşti, apa e bună, am o cană cu filtru şi nu pot să înţeleg de ce aş cumpăra vreodată apă îmbuteliată (dar, dup-aia, intervine şi discuţia unde reciclezi filtrul de la cană?; altă poezie). Mi-ar plăcea să văd, spre exemplu, şi-n restaurante că apa e din partea casei, să nu-mi fie ruşine să cer un pahar cu apă, să creadă cineva că nu am bani să-mi cumpăr. Apa nu ar trebui să fie o resursă plătită, decât în zonele în care, din păcate, apa potabilă nu există. Pe Via am mai trişat cu minerala. Am cumpărat, că la vreme toridă tare poftă mi se făcea.

Ce ţi-ar plăcea să se întâmple în România, în viitorul apropiat, în acest domeniu despre care tu scrii de câţiva ani? La ce schimbări legate de mediu ai vrea să fii martoră?

Să avem un sistem de management integrat al deşeurilor în Bucureşti (că acum colectăm şi în mai multe feluri într-un sector). Să-mi pot duce resturile organice (coji, resturi alimentare, compost) şi de la bloc, cumva, că legi tot avem (cea a compostului), dar fără infrastructuri. Să recuperăm 50-80% din deşeuri. Cam mari visurile, dar asta mi-ar plăcea, măcar pe plan local. Măcar un aparat la care să bagi PET-uri şi să-ţi scoată bilete de autobuz, ca la Braşov. De ce la Bucureşti e mereu cel mai greu?

*Fotografii din arhiva personală a jurnalistei.

**Interviu publicat în varianta tipărită a revistei Capital Cultural, nr. 30.