Thomas Perle: „de ce scriu România cu literă mică”

Scriitorul și dramaturgul Thomas Perle a început o nouă colaborare cu Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu (TNRS). Cu această ocazie, am discutat despre scrierile sale și recentele puneri în scenă, despre identități complexe, trecutul care nu se șterge din prezent și de ce scrie fără majuscule și fără punct.

După ce-l cunoști pe Thomas Perle, îți dai seama că o identitate cu multe straturi culturale nu înseamnă doar fragmentări și frământări, lupte personale și reflecții apăsătoare. O identitate mixtă și o moștenire familială cu rădăcini întrețesute pot fi, în egală măsură, un dar al sorții. Scriitorul și dramaturgul Thomas Perle s-a născut în România, la Vișeul de Sus, într-o familie mixtă (maghiaro-germană), cu rădăcini ce unesc un bunic român și o bunică cu origini țipțerești (o comunitate de germani strămutați în Maramureș și Bucovina, provenind din Salzkammergut, Austria și Zips, Slovacia de astăzi) pe linie maternă, dar și bunici maghiari cu o posibilă descendență evreiască, pe linie paternă. Fiecare legătură din arborele său genealogic pare să reflecte schimbări istorice și reconfigurări ale hărții politice europene. După căderea comunismului, când avea trei ani, familia sa s-a mutat la Nürnberg, în Germania. Peste ani, a urmat o altă emigrare, când Thomas s-a stabilit în Austria, unde a studiat Teatru, Film și Media, la Universitatea de la Viena. Deja din al doilea semestru, a fost angajat ca asistent de regie la Schauspielhaus Wien, iar ulterior a început să se implice în diverse proiecte de teatru independent, dar și colaborări cu teatre importante din Austria și Germania. În prezent, e unul dintre cei mai promițători tineri dramaturgi din spațiul lingvistic german.

La momentul interviului, Thomas se află la Berlin. E unul dintre cei cinci dramaturgi selectați pentru programul Autor:innenatelier, care le oferă pe rând câte o lună de rezidență la Deutsches Theater din Berlin (DT). Decembrie e luna lui Thomas. După nenumărate amânări, „karpatenflecken” (carpații ca niște pete pe pielea mea), piesa sa care a câștigat Retzhofer Dramapreis în 2019, va fi montată în premieră absolută (r. András Dömötör) la DT. Pare că pentru Thomas Perle e vital ca lucrurile să rămână simple, dar nuanțate, nu doar când scrie, dar chiar și atunci când vorbește. Tot ce scrie și zice e impregnat de un minimalism intens: „visez ca într-o zi piesa „karpatenflecken” să fie jucată în Casa de Cultură din Vișeul de Sus”. 

Chiar dacă tocmai a ieșit dintr-o altă sesiune matinală, Thomas intră în dialogul nostru pe Zoom cu multă energie. „Azi am aflat că scriu mai repede decât reușesc actorii să repete”, îmi împărtășește entuziasmat. Se referă la repetițiile cu trupa de teatru de la Secția Germană a TNRS (la care participă deocamdată de la distanță). Sunt surprinsă să-l aud vorbind în română. Îmi reformulez din mers temele de discuție pe care le gândisem în engleză. Recurgem la engleză doar pentru precizări și nuanțe. Cred că și Thomas traduce și reformulează din mers, doar că mintea lui operează în trei limbi simultan: germană, română și maghiară. „Am uneori toate trei variantele deodată, de parcă între ele e doar o membrană permeabilă”, spune Thomas. După „LIVE” (2020), un spectacol regizat pe textele sale de Bobi Pricop pentru TNRS, a început de curând o nouă colaborare cu naționalul sibian – „DOMNUL IEDEMAN”, o adaptare modernă a unei piese de referință, care-i permite să reflecteze asupra unor problematici actuale din România. „Am scris chiar ieri, în tren, o scenă pentru un personaj care vorbește în română. Totul crește și crește…”

Lucrezi împreună cu trupa de teatru de la Secția Germană a TNRS la un nou proiect: „EIN JEDERMANN. DOMNUL IEDEMAN.” Cum e să abordezi o astfel de piesă cu istorie și tradiție de zeci de ani în spațiul cultural german?

Thomas Perle: Piesa „Jedermann. Das Spiel vom Sterben des reichen Mannes” (trad. a.: Iedeman. Spectacolul morții bărbatului bogat), de Hugo von Hofmannsthal, e foarte importantă, mai ales în Austria, unde se joacă în fiecare an la Festivalul de la Salzburg. Stârnește de fiecare dată o atmosferă de mare mister: toți se întreabă cine îl va juca pe Jedermann, cine va fi în rolul lui Buhlschaft, e ca un fel de Faust austriac. Tot festivalul pare să fie construit în jurul piesei, care se joacă în fiecare an la deschidere, deja de o sută de ani. E o piesă învăluită de mit. Iar proiectul cu TNRS vine ca urmare a unei colaborări foarte bune de anul trecut pentru spectacolul „LIVE” (r. Bobi Pricop). Directorul Secției Germane, Hunor von Horváth, m-a întrebat dacă nu aș vrea să scriu un Jedermann mai modern. Și, deși la început nu eram sigur, e o piesă foarte veche, cu limbaj arhaic, pe parcurs ideile au început să vină. Apoi, când s-a alăturat și regizorul Dávid Paška (n. a.: din Slovacia), direcțiile au fost și mai clare. Fiindcă există deja atâtea adaptări ale piesei, m-am întrebat de la început de ce am avea nevoie de o nouă adaptare de Thomas Perle. Ceea ce ne propunem este să transpunem acest mit și să îl adaptăm realităților din România. În original, de exemplu, e prezentă moartea, care pentru mine însă nu e o figură la fel de abstractă și mitică, fiecare dintre noi are o relație personală cu moartea. 

Și cum arată acest Jedermann modern?

Jedermann, de fapt, domnul iedeman (care sună intenționat ca Dedeman) din piesa noastră e un capitalist care vine în Est, în România, și ajunge la Ocna Sibiului („Salzburg”, în germană). Acolo, invită o asociație și organizează o gală de caritate. Am creat și un personaj feminin nou, doamna iedeman, pentru că urmăresc de obicei în piesele mele să am cât mai multe roluri feminine, voci puternice, care au ceva de spus; Buhlschaft este de data aceasta un rol masculin, nu pentru a provoca, ci pur și simplu, pentru a oferi mai multă vizibilitate comunității LGBTQI+. Va fi una dintre cele mai politice texte scrise de mine până acum, o critică a capitalismului și a societății noastre contemporane.

Cum arată totuși moartea în spectacolul „DOMNUL IEDEMAN”? Menționai mai devreme nevoia unei readaptări cu mai multă relevanță personală, iar aceasta mi se pare o temă foarte actuală, în contextul unui an în care am vorbit foarte mult și am reflectat cu toții în mod inevitabil asupra morții.

Mă raportez la moarte într-un sens foarte îngust, microcosmic, încercând să mă folosesc de descrieri și povești personale. M-am gândit să problematizez tema tăierii pădurilor, sunt trei crime care se întâmplă în pădure. Și pentru a ajunge la acestea, am stat o zi întreagă cu toată trupa și fiecare actor mi-a povestit o experiență personală legată de moarte, care au fost foarte intense. domnul iedeman are și el afaceri cu mafia lemnelor. Am mai auzit și despre intenția de a tăia din pădurea din Vișeul de Sus pentru a construi un resort de schi. Mi se pare oribil. Abordez moartea foarte personal și în piesă încerc să văd cum ne afectează pe fiecare, ce face cu cei care au pierdut pe cineva.

Scriai în una din postările de pe site-ul tău, evident, într-un limbaj poetic și criptic, că ești „excesiv de dramatic” și că la un moment dat „plânsul tău tăcut” nu putea decât să se mute pe foaie, devenind scris. Cum se leagă aceasta de rădăcinile tale românești? Vine acel dramatism din faptul că ai rădăcinile în România?

E o întrebare bună: e sufletul român mai dramatic decât sufletul german? Nu știu (râde). Însă s-ar putea să existe o legătură. Am fost pus în fața morții de foarte timpuriu. De fapt, prima mea amintire din copilărie e cea a înmormântării bunicului meu, înainte să plecăm în Germania (la trei ani). Aceasta m-a marcat. În familia mea, care vine din România, ești obișnuit cu moartea. Cineva, undeva, moare tot timpul și în fiecare casă e aprinsă câte o lumânare pentru cineva care a murit. Moartea e mai aproape de rădăcinile mele… De fiecare dată când scriu ceva, e despre moarte sau moartea e oarecum prezentă.

„În primul rând, mă simt european și dacă mă întreabă cineva de unde sunt, ce sunt, trebuie să îi povestesc toată istoria mea și a familiei mele.”

Ce înseamnă scrisul pentru tine? 

Scrisul a început cu întrebări despre identitatea mea. Am fost întrebat anterior dacă aș fi scris în cazul în care familia mea nu ar fi plecat din România. M-am gândit că da. Poate nu atât de devreme ca în Germania, unde simțeam presiunea de a-mi răspunde unor întrebări despre identitate și, pentru a putea face asta, aveam nevoie de un instrument pentru reflecție. Acela a fost scrisul. Aveam prea multe întrebări despre identitatea mea: tătăl vine din minoritatea maghiară, mama – din cea germană, după locul de naștere  – toți din familie suntem români. Ulterior, am emigrat din nou pentru studii în Austria, unde urma să descopăr o altă identitate. Acum sunt încântat că pot lucra în țara mea de origine (a fost un vis care s-a împlinit). E o mare onoare, de fapt, să pot lucra în teatru în România și să ofer ceva înapoi țării în care m-am născut. Acum e despre a oferi ceva și a avea un oarecare impact. Mi-aș dori ca tinerii să gândească mai european. Noi suntem o generație complet nouă, răsfirați peste tot în Europa, însă e cumva ciudat, pentru că ne obișnuim din nou cu granițe și ne închidem, și totul se schimbă. Eu lupt pentru o Europă liberă, deschisă. Lupt pentru ideea europeană și scriu despre identitatea mea transilvăneană care a fost dintotdeauna un amestec eterogen (un mișmaș). Nu pot să spun ce naționalitate mă simt. În primul rând, mă simt european și dacă mă întreabă cineva de unde sunt, ce sunt, trebuie să îi povestesc toată istoria mea și a familiei mele. Nu sunt doar o parte din ceea ce mă definește, există mai multe straturi, sunt toate aceste identități. Sunt doar un exemplu de identitate mixtă, însă prin exemplul meu, pot (sau sper) să deschid ochii și altora. Acesta e scopul meu: să îi fac și pe alții să creadă în ideea europeană. 

Dar în teatru ce te-a adus? Ai încercat mai multe…

Care mă ajută acum mult. Am jucat la Teatrul Naţional din Nürnberg, în clubul de tineri, apoi după bacalaureat, am început să lucrez ca asistent de regie. Am încercat să devin actor.

Nu a mers sau nu ai continuat?

Mă bucur că nu a mers și sunt acum unde am ajuns ca dramaturg și scriitor (râde). Simt că îmi e util că am fost pe scenă și am toate perspectivele asupra acestei experiențe. Din perioada universității de la Viena, am început deja să lucrez la Schauspielhaus Wien, un teatru cu dramaturgi contemporani și unde accentul se punea pe premiere absolute. A fost o experiență importantă, pentru că după 10 ani, sunt și eu unul dintre ei. Am încercat și regie, mi-a plăcut, dar a fost o experiență… nebună. Am ajuns la scris pentru că îmi e mai aproape, gândesc în scris și am mai multă putere.

Profesia de dramaturg e încă legată de multe preconcepții și confuzii. Care e cea mai mare preconcepție din propria experiență? Există diferențe culturale între rolul de dramaturg la Berlin față de Sibiu sau Ruse, de exemplu?

Cea mai mare confuzie e că în România sunt dramaturg, dar care înseamnă cu totul altceva în Germania sau Austria. Un dramaturg acolo e un membru al echipei care intervine între regizor și scriitor și care se ocupă de un număr anumit de piese, cineva care are deja o piesă finală și, în mare parte, lucrează pentru a o adapta pentru trupă, un œil extérieur pentru regizor și trupa de teatru. 

Ca dramaturg la un teatru din Germania, ai mult de lucru și nici nu apuci să scrii piese proprii. Pur și simplu, nu ai timp. Toți dramaturgii sunt supraaglomerați, se economisește mult și acolo.
În România, un dramaturg este de fapt scriitor, adică „Dramatiker” în germană. E cu totul altă profesie. Dacă ești norocos, poți avea șansa să lucrezi ca scriitor angajat al unui teatru (in-house writer), cum e cazul meu acum în Berlin. Fac parte aici dintr-un grup de cinci dramaturgi, Autor:innenatelier, fiecăruia fiindu-i alocată câte o lună pentru a lucra la Deutsches Theater. Avem fiecare spațiul nostru de lucru aici, unde putem scrie. Îmi place enorm să pot colabora atât de strâns cu un teatru. 

Pe la începutul pandemiei, m-am pomenit în situația de a lucra foarte diferit. În colaborarea cu TNRS pentru „LIVE”, am avut foarte mult timp pentru a dezvolta piesa, din martie până în iulie, timp în care ne-am documentat și, împreună cu actorii, am găsit teme mai profunde. Actorii au fost recunoscători să aibă de lucru și să fie ocupați în perioada carantinei. 

„Punctul nu este un sfârșit de propoziție pentru mine. Punctul e un instrument pentru ritm. (…) E mai simplu să scriu fără majuscule și să existe mai multe straturi și sensuri.”

Cum ai scris acele 5 povești din „LIVE”? Ce te-a inspirat?

Îmi este foarte greu să scriu doar pentru mine. Vin din teatru și știu de ce au nevoie actorii. Nu scriu fără să mă gândesc la trupă în ansamblu. Oamenii mă inspiră. Și „LIVE” a fost inspirat de viața personală a actorilor. Sunt un team player, dar evident, într-un final, sunt cel care ia decizia și scrie. E un schimb continuu și ideile nu vin doar de la mine, vin de la fiecare. Eu preiau acest input, ceva se întâmplă în interiorul meu și apoi vin cu ceva care e din nou preluat de actori, și tot așa până ajung să joace ce am scris eu. Iubesc acest proces. Mă bucur de fiecare dată ca un copil când acei oameni de pe scenă rostesc cuvintele mele. Nu cred că va deveni vreodată ceva cu care să mă obișnuiesc…

Dacă în „LIVE” ai pornit de la teme din prezent, în piesa „karpatenflecken” (carpații ca niște pete pe pielea mea) explorezi imparțial și de la distanță un trecut în care istoria familiei tale se intersectează cu transformări politice pe o scară largă. Cât de mult a contat această distanță?

Distanța eliberează. În cazul acesta, timpul a fost distanța. Bunica a putut să povestească despre război, despre emigrare, abia după ani. Timpul a ajutat. Mama a fost generația care a povestit cel mai puțin. Evenimentele istorice au fost prea aproape de ea. Și de sora mea. Europa trecea prin schimbări importante. Și ea, la fel. Avea doar 13 ani, era în perioada pubertății. Europa de Est își descoperea identitatea, sora mea își descoperea și ea identitatea. Eu eram prea mic ca să-mi pot aminti căderea comunismului, de aceea, de multe ori recurg la perspectiva surorii mele care e cu zece ani mai mare decât mine. În scrierile mele, caut întotdeauna veridicitatea. M-am documentat foarte mult, nu doar despre istoria familiei mele, dar asupra istoriei întregii regiuni de origine. Toate narațiunile piesei se bazează pe adevăr.

Personajele din „karpatenflecken” sunt fluide, în continuă schimbare: numele lor se schimbă în funcție de perioada istorică, identitatea lor se schimbă constant în imaginația noastră. Cum a fost să lucrezi cu regizorul András Dömötör la dezvoltarea personajelor din piesă și să le transpui în sfârșit de pe foaie pe o scenă reală la Deutsches Theater din Berlin? Și de ce ai ales să pui accentul predominant pe personaje feminine?

În „karpatenflecken”, cuprind istoric o panoramă de 300 de ani și încerc să surprind atât părțile pozitive, dar și aspectele dureroase, întunecate ale istoriei. E o piesă despre trei generații de femei: bunica, mama și nepoata. În diferite limbi și dialecte, textul urmărește biografiile și destinele lor germano-austriaco-ungaro-române, introduse într-un cadru mai larg al unor schimbări politice și istoria unor violențe seculare. În piesa originală, existau mai multe personaje masculine, cum ar fi bunicul român, un muncitor, coloniștii, pădurea și muntele. Însă DT a dorit o perspectivă feminină și a ales trei actrițe minunate care să joace toate rolurile. Sunt foarte mulțumit de rezultat. Și după trei ani de amânări ale premierei absolute din cauza coronavirusului, sunt fericit să văd că a ajuns în sfârșit pe scenă. E un moment foarte emoționant în viața mea.

În tot ce scrii, se distinge un stil propriu, cu repetiții, fără majuscule, nu ai punct la finalul propozițiilor, replicile sunt fluide, ideile curg continuu. Sunt aceste elemente definitorii un rezultat al identității tale complexe ce se reflectă într-un stil minimalist, în care nu vrei să fii categoric și să pui lucrurile în categorii fixe? 

Punctul nu este un sfârșit de propoziție pentru mine. Punctul e un instrument pentru ritm. Și explicația pentru faptul că nu folosesc majusculele vine de fapt din limba maghiară și română. În germană, fiecare substantiv se scrie cu majusculă. Aceasta nu se aplică însă în română sau maghiară. Așa că m-am gândit să scriu totul ca în literatura română. Însă cât am fost la Sibiu, lucrând la spectacolul „LIVE”, am învățat că și în limba română există majuscule. Unii m-au întrebat uimiți de ce scriu Dumnezeu fără majusculă sau de ce scriu România cu literă mică. Când am început să scriu în germană, am vrut să fie vizibile și limba maternă – româna și limba paternă – maghiara. Am vrut să păstrez ceva din aceste limbi. În timp, am învățat că uneori am nevoie de amândouă variante, și acest cuvânt, și ăsta. Mă joc cu limbajul. Nu știu unde să pun majusculă, fiindcă nu există un început de propoziție pentru mine. E mai simplu să scriu fără majuscule și să existe mai multe straturi și sensuri.

Scrii și în afara teatrului. În 2018, ai publicat o carte de proză scurtă: „wir gingen weil alle gingen.” („am plecat pentru că toți ceilalți au plecat.”). Te vezi și ca scriitor, într-un peisaj literar mai vast? 

Nu mă consider poet, sunt dramaturg, dar poezia intră în dramaturgia mea. De fapt, am toate cele trei genuri în piesele mele: proză, poezie și dramă. Totul a pornit de la bunica mea iubită care povestea foarte mult și eu eram cel care a ascultat cu mult drag. Am adunat totul în mine și, la un moment dat, nu mai puteam ține doar în mine. Astfel că am scris acest text, cu care am aplicat pentru premiul literar „exil” și pe care l-am câștigat în 2013. Cartea a apărut în 2018. 

Stilul tău metaforic și poetic mă duce cu gândul la Herta Müller. În ce măsură te-a influențat? 

Da (își împreunează mâinile deasupra inimii), foarte mult. Herta Müller e un model pentru mine, doar că nu am trăit toate experiențele oribile pe care le-a trăit ea. Am o perspectivă diferită asupra acelei perioade, datorită unui parcurs diferit și a istoriei familiei mele, care e diferită. Prin tot ce scriu, aș vrea ca oamenii să înțeleagă că trecutul e prezent în prezent. Nu vreau să condamn totul din trecut. Anii petrecuți de părinții mei în comunism nu au însemnat doar Securitate, nu au însemnat doar foame, au fost și momente frumoase, au trăit! Iar toate acestea mi le-au transmis și mie. 

De când locuiesc în Austria, observ că foarte mulți oameni au în minte doar granițele actuale ale țării. Nu au idee ce a însemnat Imperiul Habsburgic pentru țările din Est și Sud-Est și cum istoria acelor țări e strâns legată de istoria lor. Cred că e foarte important să ne uităm în trecut și să milităm pentru pace, care e în esență o excepție.

*Imagine reprezentativă: Volker Schmidt

(articol apărut în Capital Cultural, Nr. 30)