de Diana Joicaliuc
„Uneori magia ne poate ajuta să înţelegem mai bine realitatea”, mi-a spus scriitorul Miguel Bonnefoy, el însuşi un povestitor fascinant, după cum o demonstrează cele aproape 200 de pagini ale volumului „Ereditate”, care a apărut recent la editura Trei, în traducerea Luciei Vişinescu. E acolo un soi de magie care te ţine până la ultima pagină. Recent, Miguel Bonnefoy s-a aflat la Bucureşti pentru a-şi promova romanul care a primit anul trecut Premiul Goncourt – Alegerea studenţilor români.
Miguel Bonnefoy s-a născut în Franţa, dintr-o mamă venezueleană şi un tată chilian, iar romanul său este inspirat de originile sale chiliene. Este vorba despre o saga de familie, care se desfăşoară pe două continente şi timp de mai multe generaţii. Este istoria unei familii zguduite de cele două războaie mondiale şi de dictatura lui Pinochet. Scriitorul, în vârstă de 35 de ani, mărturiseşte că a avut nevoie de curaj pentru a pătrunde în intimitatea familiei sale. Am stat de vorbă despre literatura sa, despre exil şi apartenenţă, câteva dintre temele care îl preocupă, dar mai ales despre felul în care putem construi o lume mai bună.
Diana Joicaliuc: Încă de la apariţie, romanul dvs. s-a bucurat de mare succes. A fost nominalizat la Premiul Femina şi la Marele Premiu al Academiei Franceze, iar anul acesta a obţinut Premiul Librarilor din Franţa. Sinceritatea şi căldura cu care l-aţi scris angajează cititorul chiar de la primele pagini. Ce a stat la originea acestei poveşti?
Miguel Bonnefoy: Mi-am dorit să spun povestea tatălui meu care a fost capturat de Mişcarea Stângii Revoluţionare a lui Pinochet. A fost torturat şi trimis într-un lagăr de concentrare, apoi într-o închisoare. Această parte este cea mai dureroasă, dar şi cea mai adevărată din roman.
Apoi mi-am dat seama că era o distanţă de un secol între exilul strămoşilor mei, din 1873, şi exilul tatălui meu în Franţa, în anul 1973. Iar acesta era cadrul romanesc perfect pentru a spune o poveste mai complexă pornind de la cea a tatălui meu. Astfel că am introdus aici mai multe evenimente care să sprijine povestea de bază: două războaie mondiale, patru generaţii din familia mea, o dictatură.
Reuşiţi cu măiestrie să creaţi acest du-te vino temporal. Toate personajele (Therese, Lazare, Margot, Ilario Da) sunt prezentate prin faptele din prezent, dar şi printr-o proiecţie din viitor. Cum aţi lucrat la compoziţie?
Miguel Bonnefoy: În construirea personajelor am început practic cu sfârşitul, cu personajul Ilario Da. El avea nevoie de o mamă şi de un tată. Apoi am ştiut de la început că va reveni în Franţa la sfârşitul romanului, iar pentru a-i construi ascendenţa m-am gândit la mama lui, Margot, care era aviatoare, de unde pasiunea ei pentru păsări. Atunci m-am hotărât să spun că ea a fost născută într-o volieră şi că mama ei era dresoare de animale sălbatice.
Astfel am făcut legătura cu faptul că el a luptat pe front în Primul Război Mondial, şi aşa am ajuns la Lazare. Practic, am sădit la începutul romanului acele seminţe din care la sfârşit au răsărit florile – personajele din a patra generaţie.
Uneori personajele acestea capătă viaţă total întâmplător, cum este, de exemplu, cazul personajului Margot. Eram la Paris şi în timpul unei călătorii cu metroul, am văzut pe scaunul de lângă mine un ziar deschis la un articol despre aviatoarea franco-chiliană Margot Duhalde, o personalitate foarte cunoscută care a luptat în Royal Air Force în cel de-al Doilea Război Mondial.
Mi-am dat seama că poveştile noastre se aseamănă. Şi Margot Duhalde provenea tot dintr-o familie franceză care a fugit în secolul al XIX-lea în Chile din cauza foametei. A fost o femeie fascinantă şi mi-am dat seama că era personajul care îmi lipsea. Astfel, am transformat-o în Margot Lonsonier şi am inventat-o în felul meu.
Nici un personaj nu este apocrif. Există în fiinţa fiecăruia mai multe origini şi, prin urmare, mai multe orizonturi.
Regăsim aici un soi de realism magic specific literaturii latino-americane. Cum aţi reuşit să integraţi partea magică a poveştii şi personajele imaginare cu cele reale?
Miguel Bonnefoy: Partea frumoasă este că realismul magic nu este specific doar scriitorilor sud-americani din secolul al XX-lea. Franz Kafka, Oscar Wilde, Luigi Pirandello, Mihail Bulgakov, Gogol – sunt foarte mulţi scriitori care au recurs la realismul magic. Elementele supra-realiste, magice, ne pot ajuta să înţelegem mai bine realitatea.
Scriitorii sud-americani precum Marquez, Borges, Allende, nu fac decât să preia această moştenire a realismului magic din literatura universală şi să o cristalizeze mai bine, pentru că îşi dau seama de valoarea sa. Cred însă că e important să poţi spune acest realism magic cu cele mai carteziene cuvinte. Dozajul este esenţial.
Explorarea trecutului este o preocupare constantă a dvs., o regăsim şi în primul roman pe care l-aţi scris, „Le voyage d’Octavio”. Cum a fost să vă studiaţi genealogia?
Miguel Bonnefoy: Pentru romanul „Le voyage d’Octavio” am studiat despre Venezuela, despre peisaje, despre ţară, am căutat diverse elemente care erau mai degrabă nevăzute. În schimb, pentru „Ereditate” m-am documentat foarte mult, mi-am structurat foarte bine informaţiile şi, în plus, am recurs la multă ficţiune. De fapt, ficţiunea este piesa esenţială a romanului, piatra de temelie şi cimentul care a legat toate elementele din istoria mea petrecută în realitate.
Mi-am dat seama că realitatea este atât de vastă, de incredibilă, încât poate cei din exterior nu m-ar crede, şi atunci am suprapus foarte multe elemente de ficţiune care să structureze realitatea. Cel mai greu mi-a fost să elimin foarte multe personaje şi evenimente uimitoare tocmai pentru a putea să aduc romanul la o formă foarte simplă şi, mai ales, credibilă. Ca să nu distrag atenţia cititorului cu efecte stilistice am tăiat vreo 200 de pagini.
Tema exilului e pregnantă în carte. Ştiu că aţi scris mare parte din roman la Vila Medici din Roma. A fost nevoie de un fel de autoexil pentru a putea scrie această poveste atât de personală?
Miguel Bonnefoy: Am scris romanul la Vila Medici, care este o reşedinţă culturală şi de creaţie din Roma. Aici, de trei secole şi jumătate, creează oameni de cultură din diverse ţări. Eu am fost invitat să petrec acolo un an. N-aş spune că am ales acea reşedinţă pentru inspiraţia italiană neapărat, dar aveam nevoie de izolare şi de linişte pentru a scrie.
În prezent, locuiesc la Berlin şi lucrez într-o reşedinţă de creaţie asemănătoare Vilei Medici. Probabil că se va regăsi ceva infuzie culturală germanică în viitorul meu roman. Dar cele mai importante sunt, cum spuneam, condiţiile de scris.
În romanul „Ereditate” regăsim tema migraţiei, a exilului, dar şi a primirii, şi anume a faptului că eşti primit cu căldură într-un nou teritoriu şi te poţi integra acolo. Dacă în anii ’70 tata a fost primit în Franţa, acest lucru a făcut posibil ca 35 de ani mai târziu să exist eu, fiul său, cel care scrie şi contribuie, cu modestie, la patrimoniul cultural al ţării sale.
Cred că ar trebui să fim mai îngăduitori cu tinerii migranţi şi să ne gândim că orice tânăr dintr-un cort care trăieşte acum într-o situaţie mizeră, ar putea, dacă i se oferă condiţiile necesare, să devină un Mozart, un astrofizician sau un medic de renume şi să contribuie şi el la patrimoniul ţării lui. Aşadar, tot ce ţine de migraţie şi de exil se echilibrează şi prin ideea de primire.
Ficţiunea nu este detaşată de realitate, de teme politice, de evenimente istorice. De asemenea, aţi vrut să arătaţi în „Ereditate” că şi francezii au fost migranţi în trecut. Dar ce se poate face cu migranţii care nu acceptă normele sociale şi culturale ale comunităţilor în care vor să trăiască, aşa cum se întâmplă frecvent în Europa?
Miguel Bonnefoy: Nu sunt om politic, dar consider că orice evoluţie favorabilă şi pozitivă a lumii ţine de fapt de întrepătrunderea dintre naţiuni. Iar de când Adam şi Eva au fost izgoniţi din Paradis, întreaga istorie a omenirii este, de fapt, un lung şir de migraţii ale popoarelor. Lumea aşa cum o vedem astăzi este rezultatul acestor migraţii. Orice interacţiune cu alte culturi duce la experienţe pozitive. Să vă dau un astfel de exemplu care a influenţat lumea din zilele noastre. Primul vaccin care a fost conceput pentru a combate pandemia de coronavirus a fost creat de compania germană BioNtech, dar să nu uităm că în spatele acestui vaccin se află doi cercetători de origine turcă şi care au venit în Germania nu cu mulţi ani în urmă. Aşadar, ei au plecat din Turcia pentru a avea o soartă mai bună. Au făcut studii de biochimie şi au dăruit întregii lumi vaccinul care să pună capăt acestei pandemii.
Iar dorinţa mea a fost să scriu o carte care să creeze punţi între popoare şi care să arate că, atunci când popoarele s-au amestecat, au creat lucruri frumoase.
