Binecunoscut publicului din rolurile interpretate pe numeroase scene bucureștene sau din țară, dar și pe marile ecrane, în filmele lui Nae Caranfil, Gheorghe Preda, Stere Gulea, Sergiu Nicolaescu și alții, Vlad Zamfirescu nu este doar un actor foarte talentat, ci în ultimii ani și un regizor de succes, punând în scenă mai multe piese de teatru și chiar lansând în toamna acestui an primul său lungmetraj. „Secretul Fericirii” a fost prezentat în premieră mondială la TIFF 2018, fiind laureat al mai multor festivaluri internaționale, precum Los Angeles Film Awards (SUA), Virgin Spring Cinefest (India), Burgas International Film Festival (Bulgaria), iar din 19 octombrie 2018 a intrat în ciematografele din țară.

 Filmul te seduce încă din primele minute și apoi te ține în suspans până la final, acțiunea evoluând aproape exclusiv prin intermediul dialogului. Toma (Vlad Zamfirescu) și David (Theo Marton) sunt tineri, cu o situație financiară bună, având fiecare dintre ei o familie frumoasă. Prietenia lor ascunde însă adevăruri incomode, ce vor fi devoalate puțin câte puțin.

Cum ai ajuns la acest scenariu ? Are la bază o piesă de teatru ?

 Vlad Zamfirescu: Nu. A fost scris ca scenariu de film. A ajuns la mine, l-am citit și m-a spart. Mi-a plăcut enorm și după o întâlnire cu scenaristul, Alexandru Popa, am hotărât să încercăm să spunem povestea asta. Lucruile s-au legat apoi frumos prin producătoarea noastră, Cristina Dobrițoiu, de la Movie Production. Ne-am suit toți trei în barcă și am pornit la drumul ăsta destul de greu, fără finanțare CNC. Nu a fost un film foarte ieftin, dar uite că până la urmă l-am dus la capăt.

E prima experiență în calitate de regizor ?

Vlad Zamfirescu: Nu, am mai am mai făcut câteva piese de teatru.

Dar ca regizor de film?

Vlad Zamfirescu: Ca regizor de film da, e prima experiență, deși am mai filmat înainte un pilot de televiziune, cu care încă suntem în lucru.

Cum a fost experiența de a te afla atât în spatele, cât și în fața camerei? Mă gândesc că nu e foarte simplu… Revedeai secvențele după filmare?

Vlad Zamfirescu: Absolut. Nu mi-a fost foarte greu, totuși. Știam ce vreau să fac, unde vreau să ajung, îmi era limpede drumul.

Din câte am aflat, până la „Secretul fericirii“ Alexandru Popa nu mai scrisese scenarii sau de piese de teatru…

Vlad Zamfirescu: Nu, până atunci nu, dar acum este jucat în cinci teatre din București. Deja e un dramaturg în plină ascensiune.

Scenariul acestui film l-ați jucat și ca piesă de teatru…?

Vlad Zamfirescu: Eu am repetat cu actorii două luni și jumătate-trei luni, pentru că am considerat că e mai bine ca textul să fie știut absolut dumnezeiește cap-coadă și atunci având asta, am hotărât, după ce am terminat filmul, să transformăm scenariul și într-o piesă de teatru, gândindu-ne dacă ar face sau nu rău filmlui și am tras noi concluzia că n-ar face rău, dimpotrivă, că ar putea să ajute, fiindcă cei care vor vedea piesa o vor recomanda. Și într-adevăr, am avut foarte multe reacții de la spectatori care, când au auzit că urmează să iasă filmul, au zis:  „Uau, ce tare! Abia așteptăm să-l vedem!“

poza echipa-secretul fericirii

Filmul vorbește despre două cupluri, legate printr-o veche prietenie, cu educație și cu nivel de trai ridicat. Totul începe ca un joc, pentru că Toma (Vlad Zamfirescu) îi propune prietenului său, David (Theo Marton), o experiență de tip swinging, acțiunea evoluând apoi total neașteptat. Este filmul și o modalitate de a aduce în discuție problema libertății în interiorul cuplului, riscurile asumării unor astfel de experiențe „la limită“?

Vlad Zamfirescu: Cred că ridică întrebări și asta e bine. Nu s-a vrut să se dea soluții, tocmai pentru ca să rămână fiecare cu propriile întrebări: „Oare până unde pot să merg? E bine să fac asta?“ În principiu, cred că filmul vrea să vorbească despre prietenie. Aici e tema principală, din care decurg toate celălalte teme, iar faptul că ridică întrebări apropo de morală cred că face bine societății, în general.

Cum a fost primit din perspectiva asta subiectul ?

Vlad Zamfirescu: Doamne ajută, foarte bine! Noi filmul l-am terminat acum trei ani. Am avut niște probleme destul de mari, în postproducție, a durat până să fie lansat, și de atunci noi jucăm, deci spectacolul are deja trei ani. Se joacă sold out, lumea vine buluc, reacțiile au fost foarte bune.

Au fost persoane care să-ți spună că ai atins niște corzi sensibile, că au avut o experiență asemănătoare cu cea a personajelor din film?

Vlad Zamfirescu: Îmi amintesc de o doamnă, care era foarte încântată și după ce ne-a felicitat ne-a zis ceva de genul: „Dacă ați ști… Dacă v-aș povesti…“ Nu ne-a povestit, dar cred că mi-ar fi fost și frică să aflu (râde).

Filmul ține publicul într-o tensiune continuă. Adevărul este aici ca miezul unui fruct la care se ajunge numai după ce acesta este decojit puțin câte puțin. Dar chiar și așa, rămân destul de multe lucruri care pun spectatorul pe gânduri și nici până la final nu vor fi complet elucidate… Asta a fost intenția dintru început ?

Vlad Zamfirescu: Nu s-a vrut din scriitură să fie totul în alb și negru, pentru că în viață există și gri-uri. Mie mi se pare fabulos că eu, cel puțin după ce am citit scenariul prima oară, am simțit nevoia instantaneu să-l mai citesc o dată, pentru că toate replicile din prima parte au un dublu sens.

Cum a fost lucrul cu actorii?

Vlad Zamfirescu: Sunt prietenii mei, ne știm bine. Am lucrat minunat. Mie îmi plac repetițiile mult: să stăm, să râdem, să căutăm, să descoperim. Asta este bucătăria noastră și și ne face plăcere.