Dincolo de lumina difuză a scenei, de bucuria imprimată pe chipul copiilor care participă la spectacol, de privirile emoționate ale părinților, dincolo de patosul din ochii actorilor care recreează o piesă celebră pe scena Teatrului GONG- “ Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare. Dincolo de toate acestea, se află ea. O întrezăresc. Are zâmbetul larg și cald ca al unei mame bune. Mâinile ei sunt deschise ca într-o îmbrățișare. Ea e Kelly, Kelly Hunter. Am întâlnit-o în cadrul Festivalului Tânăr de la Sibiu desfășurat în perioada 2-11 noiembrie. În prezent e director artistic al companiei Flute Theater. Lucrează cu copiii și tinerii cu tulburări de spectru autist de mai bine de 15 ani. Și-a început cariera ca actriță la Royal Shakespeare Company din Marea Britanie. Ce a făcut-o să își dedice întreaga energie și pasiune în a lucra cu tinerii autiști urmează să aflați din interviul de mai jos.

De ce ați decis să începeți acest proiect cu terapia dramatică pentru tinerii cu autism?

Kelly Hunter: Mereu am simțit că era ceva mai mult pe care aș putea să-l dau înapoi societății și lumii. Am vrut să creez o modalitate de a folosi Shakespeare pentru oamenii care nu ar avea nici o altă șansă să participe. Așa că am început să lucrez într-o școală cu nevoi speciale și mi s-a spus că pot juca cu oricine, cu excepția copiilor cu autism. Am fost intrigată de ideea pe care o aveau oamenii despre această categorie de ființe umane și am crezut că nu poate fi adevărat. Așa că, i-am convins să mă lase să încerc. Acum 20 de ani, am început să mă joc cu acești copii. Odată ce am început cu adevărat, efectul a fost uimitor și profesorii lor au fost atât de surprinși. De la acea clasă mică, care mi-a răspuns atât de pozitiv, nu am renunțat și am vrut întotdeauna să fac ceea ce fac acum.

Cum este lumea lor diferită de a noastră?

Kelly Hunter: Nu lumea lor e cea care este diferită, ci capacitatea lor de a-și exprima sentimentele, fie că este vorba de furie, de bucurie, de fericire sau de tristețe. Aceste lucruri aproape se blochează sau sunt blocate. Lumea din jur devine confuză pentru persoana cu autism. Ceea ce facem este să încercăm să deblocăm acea confuzie și să le oferim spațiul de exprimare, spațiul și timpul de joc. De asemenea, oamenii cu tulburări de spectru autist se luptă cu timpul; se luptă cu înțelegerea faptului că următorul moment va fi în regulă. Este ca și cum, autismul ar fi ca un atac de panică extins, ca și când ceva rău se poate întâmpla tot timpul. Motivul pentru care facem aceste bătăi de inimă cu mâna, e să calmăm sentimentul odată ce apare.  Încercăm să sugerăm că următorul moment va fi liniștit. Respirația următoare și pasul următor plăcut și nu au de ce să se teamă .

Ați dezvoltat o metodă inovatoare numită „hunter heartbeat”. Despre ce este vorba?

Kelly Hunter: Bătaia inimii vine din limbajul lui Shakespeare. Shakespeare și-a scris versurile în ritmul bătăilor inimii, care se numește pentametru iambic. Și așa, l-am folosit pentru a calma copiii la începutul și la sfârșitul experienței, deoarece acestea sunt primul sunet pe care îl auzi. Înainte de a te naște, auzi bătăile inimii mamei în uter. Și astfel, încercăm să recreăm acea senzație, cum ar fi cea de căldură, calm și confort.

 Stăm într-un cerc și batem ușor cu mâna la piept în ritmul bătăilor inimii. Jucăm întotdeauna aceste jocuri, dar în interiorul jocurilor există loc pentru un număr infinit de mici schimbări tot timpul, în funcție de copilul cu care se joacă și de cât de multă experiență au actorii, cu atât mai mult pot să se abată de la  reguli cât pentru a permite copilului să se acomodeze. Deci, metoda mereu se dezvoltă și se creează.

Aveți vreo provocare pe care v-o aduceți aminte de-a lungul carierei?

Kelly Hunter: Provocările au fost întotdeauna adulții care înconjoară copiii, nu mă refer la părinți – ci la oamenii care nu cred că acest proiect merită. Așa că, să conving adulții care au putere, oameni care conduc teatre mari, oameni care au mulți bani să sprijine această inițiativă a fost cea mai mare provocare la început.  Rămâne cea mai mare provocare și acum. Este ca și cum am  da o voce celor fără voce și să oferim timp și plăcere celor care sunt ținuți la distanță. Aș spune că adulții ar trebui să se trezească puțin și să înceapă să descopere cum pot ajuta oamenii care au într-adevăr nevoie.

kelly-hunter-spectacol

Cum funcționează incluziunea socială în țara dumneavoastră – Marea Britanie?

Kelly Hunter: Există lupte cu incluziunea socială în întreaga lume. În Marea Britanie în orașele mai mari, incluziunea socială este mai bună. Există mai multă frică față de cineva care este diferit în mediul rural și satele rurale. Dar nu aș spune, că Regatul Unit stă mai bine sau mai rău decât oriunde altundeva. Astăzi, de exemplu [referire la Sibiu] a fost una dintre cele mai calde, mai prietenoase și mai frumoase grupuri de oameni pe care i-am întâlnit. Toate familiile, își susțin atât de mult copiii lor și sunt atât de mândri de ei. A fost extrem de înduioșător.

Arta contribuie la incluziunea socială? 

Kelly Hunter: Da, categoric pentru că arta aduce oamenii împreună și sparge zidurile și barierele. Dacă poți să faci o piesă de teatru, o melodie sau o pictură care îi aduce pe toți împreună, care îi face să-și uite propriul sine ca individ. Dacă îi face în același timp să fie mândri că fac parte din grup, atunci arta își face treaba. Destul de des astăzi, arta este folosită doar pentru divertisment și nu este nimic în neregulă cu asta, dar este mult mai mult decât atât. De aceea fac ceea ce fac, pentru că atunci când am început acum 20 de ani, am fost implicată în ceva care nu avea nici un sens mai profund. Acum îl simt. Arta pe care o fac acum încearcă să aibă sens și un scop.

foto: FTS, Dragoș Dumitru

Pentru versiunea în engleză, click aici.