Un festival de film și o bursă în jurnalism m-au adus în Columbia la începutul acestui an. Decupaje din viața cotidiană a unui oraș colonial, cu locuri, personaje și micro-istorii se împletesc cu imagini mai largi – din filme, politică și reflecții despre fericire.

(I) Vedere de la geam.

Țara cu cei mai fericiți oameni. În sondajele Gallup, Columbia a ieșit nu o dată pe primul loc în lume după indicele de fericire. O țară a contrastelor, scăldată atât de Atlantic, cât și Pacific, cu plaje tropicale, cu vegetație luxuriantă și păduri amazoniene, cu crestele înalte ale Anzilor și Sierra Nevada, în care frumusețea ți se așterne în cale la fel de firesc ca violența și crima, unde abundența resurselor nu anulează sărăcia și foamea. Cum e posibil ca-n această țară măcinată timp de 52 de ani de războaie civile, cu atrocități între cartelurile de droguri, optimismul și fericirea să răbufnească poate mai puternic decât orice vulcan?

Nu mai știu dacă e zi sau noapte, intensitatea muzicii și zornăitul de maracas au devenit coloana sonoră a celor 36 ore de când sunt în Cartagena de Indias, giuvaierul de pe coasta nordică a Caraibelor. Rumba, salsa, champeta, vallenato… Pe terasa din hotelul de alături, pe străduțele înguste, în piață, pe plajă: peste tot plutește o energie brută care mișcă perechi și grupuri de oameni. Îi atrage într-un dans atemporal, ce stoarce trupuri, dar degajă o voioșie contagioasă, pe care europeanul ancorat în tradiția melancoliei și a apatiei cu greu o poate îmbrățișa.

Aș crede că nimeni nu doarme în acest oraș, că efectul de jet lag este, de fapt, refuzul corpului și al minții de a rata această fierbere care este viața cotidiană pe continentul latino-american. Pe la 6 dimineața însă, odată cu lumina difuză a răsăritului, Plaza de los Coches se golește treptat de petrecăreți.

Priveliștea de pe geam pare un cadru din filmele lui Dziga Vertov, care se dizolvă în alte și alte cadre. În zare, un șir de clădiri moderniste și cea mai albastră dintre mări sclipește aurie la răsărit. Un soi de sălbăticie stăpânește orizontul – marea învolburată și noile construcții capitaliste, deopotrivă sălbatice, înghițind treptat vechiul oraș istoric. Apoi, alt cadru cu o barcă de pirați, ancorată la mal, ce servește astăzi pe post de monument și atracție pentru turiști.

Pentru a apăra orașul de atacurile piraților și alte tipuri de violență dinspre mare, un zid masiv împrejmuiește centrul istoric, fiind o delimitare simbolică și fizică între zona sigură a orașului – cu polițiști la fiecare pas, unde turiștii sunt o specie „protejată” și răsfățată, și restul orașului, unde dacă vrei să te aventurezi, „cel mai sigur e să iei un taxi”, așa cum te atenționează localnicii.

Plaza de los Coches, Cartagena (Columbia) /Foto: adobe.stock

Văd ca-n palmă plaza triunghiulară unde cândva sclavii se vindeau și se cumpărau. Senzația că piața s-a golit în sfârșit durează doar câteva minute, după care se umple din nou cu altfel de personaje – măturători, vânzători ambulanți care-și pregătesc marfa – de la bețe pentru selfie și adaptoare pentru prize – la înghețată și pachete de excursii pe insulele din apropiere.

Trei palenqueras îmbrăcate în rochii viu colorate traversează piața. Pe lângă plase, balansează pe cap câte un coș cu fructe exotice. Cea mai tânără dintre ele poartă o rochie în culorile tricolorului columbian – albastru, galben și roșu. Aceste afro-columbience numite palenqueras se trag din San Basilio de Palenque, un sătuc de munte din sudul Cartagenei, inclus în patrimoniul mondial UNESCO.

De undeva, de pe aceste străzi ale Cartagenei, unde palenqueras vând astăzi turiștilor fructe, strămoșul lor, un fost rege congolez sau angolez, Benkos Biohó, cândva în secolul al XVI-lea ar fi evadat, ajutând și alți negri să scape și constituind prima localitate unde sclavii erau oameni liberi.

©Stephen Ferry.

Cele trei palenqueras la colț de stradă zâmbesc unui aparat foto. Negresele nu se forțează, nu pozează. Câțiva pesos din mâna turistului cad în palma creolei cu rochie tricolor, remunerând naturalețea unor zâmbete care vând imaginea propriei lor identități. Aceste femei știu că li se fac poze nu pentru frumusețe construită – ceea ce pretind a fi, ci pentru exotismul lor, pentru ceea ce sunt.

„Zâmbete de export”, îmi aruncase ieri peste umăr un coleg jurnalist columbian, în timp ce treceam pe lângă câteva palenqueras. În seara deschiderii ediției cu numărul 58 a celui mai vechi festival de film din America Latină – Festivalul Internațional de Film din Cartagena de Indias, de pe marele ecran, un columbian carismatic zâmbea cu aceeași dezinvoltură. „O viață de export”, șoptise cineva în spate, descriind perfect povestea unui artist columbian care, în comparație cu destinele vânzătoarelor de fructe, a depus eforturi uriașe să se desprindă de rădăcini.

În Cartagena există o sculptură celebră, pe care turiștii o caută în mod special – Pantofii vechi (Los zapatos viejos), un omagiu adus poetului cartagenian Luis Carlos López. Puțini știu însă că sculptura atât de „instagramabilă” este opera lui Tito Lombana. „Cred că nimeni niciodată nu a știut cine e Tito Lombana.” O femeie surâde printre lacrimi în una din cadrele documentarului The smiling Lombana (2018). Mónica este mătușa Danielei Abad, regizoarea care a decis să spargă secretomania și să afle de ce în familia lor niciodată nu s-a vorbit despre bunicul pe linie maternă – Tito Lombana.

La 14 ani, tânărul Tito, dintr-o familie columbiană modestă, a câștigat un concurs prin care ajunge să studieze Arte în Italia. Acest sculptor autodidact cu potențial extraordinar este cucerit de perspectivele deschise în Europa și o întâlnește pe Laura, cea care îi va deveni soție. Se întoarce în țară alt om, elegant și radiant, dar așa cum ar șlefui un bust perfect, s-a sculptat pe sine într-un altul, care a pierdut legătura cu pământul ce l-a născut. Din motive ascunse, va rămâne totuși în Columbia, unde va construi și va amenaja o locuință luxoasă pentru familia sa. Doar atunci când într-o zi va dispărea fără urmă, Laura va afla că Lombana a abandonat lumea artei pentru o alta mult mai haotică și pierzătoare – cea a traficului de droguri. Fiind capul unei operațiuni importante de trafic de droguri, încă înainte de înființarea cartelurilor în frunte cu Pablo Escobar, Tito Lombana va fi arestat și extrădat Statelor Unite.

Secvențe video, pe film de 8 și 16 milimetri, recuperate din arhiva familiei, îl surprind pe Lombana dansând flamenco sau exersând la bară cu îndemânarea unui sportiv de performanță. Bronzat, enigmatic, excentric, într-o poză stă în iarbă în fața unei mașini, un MG strălucitor. Chiar și atunci când nu se mișcă, argintul-viu pătrunde prin zâmbetul său enigmatic și seducător.

©The Smiling Lombana (2018)/La Esperanza Producciones

„Toată lumea crede că traficul de droguri înseamnă Pablo Escobar, dar este important să arătăm cum poate fi implicată o familie obișnuită”, spune Daniela Abad la o întâlnire cu jurnaliștii. Firescul întrece orice ficțiune pe tărâm columbian, regizoarea decupând în primul ei documentar o altă micro-istorie fascinantă. În Carta a una somba (2015) Daniela Abad povestește despre bunicul pe linie paternă – Héctor Abad Gómez, medic și intelectual remarcabil, asasinat de forțele paramilitare când aceasta avea doar un an. Aceste fragmente de istorie reconstituite de Daniela transformă niște povești extrem de personale într-o căutare identitară care reflectă asupra destinului însuși a unei țări cu o identitate halucinant de complexă.

©Los Zapatos Viejos/Héctor Elías

În fața castelului San Felipe, pantofii uriași stau bine fixați în pământ. Prin bronzul inert, îi simt cu adevărat vechi și purtați, dar par atât de comozi. Poetul Luis Carlos López știa ce înseamnă să-ți fie dragi o pereche de încălțări care te-au purtat prin lume atunci când a comparat acest sentiment cu dorul de orașul natal. Cuvintele poemului A mi ciudat nativa (Orașului meu natal), dedicat Cartagenei și inscripționat pe monument, încălzesc bronzul mai puternic decât razele amiezii toride. Nu găsesc însă nicio literă la lumina zilei care să amintească de Tito Lombana. În urma unor lucrări de construcție a unui pod principal în oraș, Los zapatos viejos a fost distrus și reprodus de către un alt sculptor – fratele lui Tito, Hector Lombana Piñeres. Acesta a folosit schițele și machetele lui Tito, dar și-a amprentat propriul nume pe sculptura finală.

Istoria pare să-l fi aruncat pe Tito Lombana, colum­bianul devorat de ambiție și goana după bani ușori, în abisul uitării. Arta pare însă să salveze acest personaj complex prin emoția și paradoxul unui simplu gest: un dezrădăcinat ce nu va fi uitat, pentru că a dat formă artistică dragostei unui poet pentru rădăcini.

imagine de fundal: David Estrada Larrañeta/FNPI