Săptămâna trecută, în Sibiu, a avut loc unul dintre cele mai interesante evenimente. Nu, nu vorbesc despre Finala Jeunesses International Music Competition și nici despre Huet urban. Am în minte acea construcție impunătoare din Piața Mare, gândită să se înalțe inuman de futurist, probabil anume pentru a te cuceri prin măreție, a te face să te simți mic, așa cum catedralele gotice făceau cu oamenii vremii. Da, despre Forza Zu vorbesc. Și când zic interesant, mă uit la eveniment ca la un material de studiu, cu interesul unui observator exterior detașat.
Vineri, mă întâlnisem cu cineva care tocmai ieșea de la concertul de la Thalia. „Mergi la Forza Zu?”, îl întreb eu din lipsă de inspirație pentru un început de conversație. Omul mă privește aproape rușinat, chiar supărat: „Am eu față de om care ar merge la Forza Zu?” Reacția de a respinge tot ce este larg îmbrățișat de mase nu este o tendință nouă și vine din metamorfoza lumii în care trăim și care deplasează accentul de la colectivitate la individ. În secolul nostru, apartenența la un grup social se alege cu grijă. Omul simte, mai mult ca oricând, nevoia de autonomie și gândire individuală. Și iată că, în loc să fie subjugat de Forza Zu, Sibiul s-a trezit deodată divizat. În timp ce mii de oameni vin spre Piața Mare, un grup destul de restrâns, minoritar, se refugiază în locuri cât mai îndepărtate de centrul orașului. Și de la distanță, Forza Zu este injurată și acuzată de „incultură”.
Cred că de la bun început, nimeni nu a pus problema satisfacerii unei nevoi culturale a publicului prin organizarea unui astfel de eveniment. După ce-am privit zile bune, aproape cu ură, risipa de bani și resurse pentru un eveniment la care nici unul dintre oamenii din anturajul meu nu va merge, am ajuns la înțelegerea unui fapt, simplu de altfel. Da, Forza Zu s-ar putea să fie un eveniment necesar. Dacă refuzați să citiți ce scriu mai departe, vă las fără probleme să aruncați cu roșii critice față de această opinie. Iar dacă citiți mai departe, vă rog să eliminați termenul de „cultură” din impactul atribuit evenimentului, și așa, lucrurile se vor lega mai coerent.
Nu doar în România se organizează evenimente de felul Forzei Zu. Anual, în afară, se cheltuie sume colosale pentru a satisface o nevoie milenară a maselor – Panem et circenses, distracțiile care să scoată omul simplu din colivia grijilor zilei de astăzi, acea firească nevoie de descătușare. Sâmbătă, la concertul din Sibiu au luat parte 40.000 de oameni. Oare ar fi adunat atâția spectatori un concert de muzică clasică? Probabil nu. Însă din nou, registrele sunt atât de diferite și comparațiile nu-și au rostul. Un concert de muzică clasică implică alte funcții ale creierului uman, capacitatea de abstractizare și de înțelegere a relațiilor complexe dintre pattern-uri, ritmuri, armonii și linii melodice. Spectatorul este supus unui efort intelectual de descifrare a unor sensuri, de a interpreta și reinterpreta mesajul artistic transmis. Pe de altă parte, se pare că oamenii simt nevoia unei experiențe senzoriale, o experiență pentru tot corpul, directă, imediată. Acest tip de experiență implică mai mulți receptori: gust, miros, atingeri, nu doar văz și auz. Se cunoaște că evenimentele peste limita de zgomot admisibil, sunt asociate cu o activare fiziologică crescută. Oamenii se simt energizați în mulțime, se simt liberi să comită comportamente interzise. În ritmul copleșitor al zecilor de boxe, până și mușchii unui cadavru ar tresări.
La un eveniment cu nume de galerie de fotbal, 40.000 oameni au venit pregătiți ca atare – să trăiască o experiență fizică intensă, nicidecum una intelectuală. Și acum, privind la zile distanță concertul menit să facă istorie, astăzi, când tinerii și-au revenit din intoxicația cu alcool și gunoaiele din Piața Mare au fost în sfârșit aproape curățate, mă întreb dacă suntem în măsură să criticăm și pe cine. Agitația orașului capătă ritm de tihnă și normalitate, aceasta până la o nouă scenă, care să ne separe.
