Un autor controversat sau un etern caz, așa a fost adeseori catalogat scriitorul Mircea Cărtărescu, însă dincolo de aceste aparențe, scriitorul român este unul dintre cei mai apreciați în străinătate. „17” nu este un număr magic, ci este numărul premiilor câștigate de scriitorul Mircea Cărtărescu de-a lungul timpului, premii care după cum spune chiar el sunt importante pentru încrederea pe care ți-o oferă. Despre literatură, premii, dar și despre modul în care se situează în secolul vitezei am vorbit cu Mircea Cărtărescu care a fost prezent la Sibiu, în cadrul Simpozionului Național al Cercului Literar.
Reporter: „Literatura nu înseamnă zorzoane”, spuneați într-un alt interviu. Cum vă raportați la ea?
Mircea Cărtărescu: Eu sunt și am fost întotdeauna de acord cu fraza care spune că literatura înseamnă o cale către sine. Înseamnă să îți înțelegi situația în lume și a te pune de acord cu tine însuți. Pentru mine, literatura nu este o chestiune de produs cărți, este o chestiune de înțelegere de sine.
Rep.: Pușckin a afirmat că e imposibil să scrii când ești în iureșul emoției, abia atunci când se termină și ești lucid poți să te uiți înapoi, să înțelegi pe deplin și apoi poți să și scrii. Același lucru vi se întâmpă și dumneavoastră?
M.C.: Eu nu asociez scrisul cu emoția, pentru mine sunt două lumi diferite. Emoțiile sunt lucruri trăite care după foarte multă vreme sunt procesate și folosite pentru niște efecte literare. Pentru mine, literatura nu este emoțională, nu trebuie să fie emoțională. Literatura e într-un fel un vehicul pentru emoție estetică, dar emoția brută, pe care o simți în viață când ești fericit, melancolic, toate astea nu au legătură cu scrisul. Ele pot fi folosite ulterior ca materiale, dar ar fi caraghios ca eu să fiu cuprins de emoție când scriu. Literatura se face din instinct, scriitori sunt niște ființe instinctuale care asta știu și asta fac, dar cei mai mulți dintre ei nu ar putea explica cum fac ca să creeze emoție în alții. Asta e meseria lor, nu trebuie să fii emoționat ca să poți să îi emoționezi pe alții. Arta scrisului e arta de a produce corelative obiective pentru emoție. Tocmai emoția brută nu are ce să caute în artă.
Rep.: De ce credeți că sunteți considerat un autor controversat?
M.C.: După părerea mea e foarte bine să fii așa, înseamnă că nu lași oamenii indiferenți, înseamnă că nu ești deja clasicizat și consacrat ceea ce, după părerea mea este un fel de moarte, un fel de mică moarte și ca ai un viitor. Generațiile care vin încă te citesc ca să afle de ce ești controversat.
O carte este ca un fel de jurnal intim
Rep.: Poate fi acesta un atu, care să vă ajute să dăinuiți și peste ani?
M.C.: Nu mă interesează atât de tare să dăinuiesc. Cărțile își au soarta lor fiecare. Tot Kafka, cel care este într-un fel mentorul meu literar spune că, de fapt, o carte începe să trăiască propriu-zis abia după ce autorul ei nu mai poate face nimic personal pentru ea, adică după ce autorul ei nu mai trăiește. Abia de atunci cartea începe să respire liber, să fie liberă într-un fel. Eu nu merg chiar așa de departe și prefer să trăiască și cartea și autorul cât mai mult, dar în orice caz, am avut întotdeauna sentimentul că o carte e importantă în primul rând pentru cel care o scrie. Bineînțeles și pentru cei care îi seamănă, dar o carte este ca un fel de jurnal intim. Eu cred că jurnalul e de fapt în miezul creației literare, nu romanul sau poezia. Toate sunt de fapt, variante de jurnal.
Rep.: Mărturiseați că lucrul după care ați tânjit în ultimii 10-15 ani a fost nevoia, dorința de a fi văzut ca o ființă omenească în literatura românească. Simțiți cumva că, fiind au autor controversat, ați fost exclus din această zonă?
M.C.: Oamenii te fabrică după fantasmele lor, după nevoile lor, după resentimentele sau sentimentele lor și, de cele mai multe ori, imaginea ta formată în ochii celor din jurul tău este una în care nu te-ai recunoaște. Cum un autor scrie ca să fie iubit și să fie înțeles, de multe ori e contrariat de această imagine exterioară care ți se creează și la care colaborează foarte mulți oameni din preajmă, confrații tăi, publicul, cititorii. Așa încât, oricât ai fi de prețuit ești întotdeauna frustrat că într-un fel aprecierea care ți se dă se datorează unei neînțelegeri. Cineva spunea că succesul este o neînțelegere și, din punctul aceasta de vedere într-adevăr faptul că ești un caz, faptul că ți se construiește această imagine de multe ori fără legătură cu tine însuți poate fi puțin frustrant.
Rep.: Și cum reușiți să treceți de sentimentul de frustrare?
M.C.: Pur și simplu scriind. Adică replicând tuturor acestor neînțelegeri cu încă o carte care poate mări distanța sau poate să o micșoreze.
Rep.: E mai valoros un premiu din străinătate decât unul românesc?
M.C.: Ele au funcționalități diferite, să zic așa. Un premiu pe care îl iei în străinătate se răsfrânge și asupra imaginii tale din țară, din interior. Fără îndoială că venind dintr-o lume mult mai culturală și mult mai înțelegătoare față de fenomenele artistice, aceste premii internaționale au un prestigiu mult mai mare, cele mai multe dintre ele. Premiile românești sunt, de asemenea extrem de importante pentru mine, pentru că ele arată faptul că există mici grupuri, mici comunități în care sunt apreciat. Toate aceste premii din țară pe care le-am primit, foarte puține și foarte rare, în ultimii 15 ani am primit doar două sau trei premii în România, ele vin cu o încărcătură emoțională mai mare, pentru că întotdeauna sunt date din inimă de către oameni care mă simt ca pe un prieten și ca pe un om care merită aceste premii.
Rep.: Sunteți apreciat mai mult în străinătate decât în propria țară?
M.C.: Asta nu pot să spun eu și nici nu mă interesează atât de tare. În orice caz, pe mine mă bucură aprecierea de oriunde ar veni. Într-un fel, un autor are nevoie de acest feedback, pentru că în lipsa lui îndoielile în privința a ceea ce scrie pot fi atât de mari încât să devină aproape sinucigașe. De aceea, eu cred că un autor ar trebui să ia din când în când un premiu sau să primească alte dovezi de apreciere, tocmai pentru a putea merge mai departe liniștit.
Rep.: În consecință, premiile sunt importante pentru autor în încrederea pe care i-o oferă asupra scriituri sale.
M.C.: E important ca aceste premii să fie primite de cei care merită, este foarte rău când sunt primite de cei care nu le merită, pentru că atunci și premiul se discretizează. Un premiu nu doar premiază și se premiază și pe sine prin cei cărora le conferă aceste premii. Un premiu e cu atât mai prestigios cu cât, de-a lungul timpului a fost luat de oameni prestigioși, de oameni demni de premiile respective. De aceea, orice instituție care dă un premiu, indiferent că este internațional sau din țară trebuie să se gândească la asta, trebuie să se gândească foarte bine să nu facă compromisuri, să nu facă greșeli, să nu aibă o atitudine de coterie literară, să nu încurajeze mediocritatea literară sau națională și să dea aceste premii, gândindu-se în primul rând la propriul ei prestigiu.
Rep.: Se întâmplă frecvent să primească premii scriitori care nu le-ar merita?
M.C.: Cel mai frecvent se întâmplă ca oameni care nu merită aceste premii să le primească, într-un sistem corupt, pentru că și cultura face parte din viața națională, așa că ea nu poate fi altfel decât viața națională. Dacă viața națională se construiește pe corupție așa cum, din păcate e cazul în România și lumea literară este la fel. Este o mașinărie de recompense reciproce, îți dau ca să îmi dai, cam pe asta se construiește viața literară la noi în detaliile ei, mai ales viața literară provincială, din zone mai obscure acolo unde, din câte îmi dau seama, de foarte multe ori se întâmplă ca aceste premii, de mică amploare, dar care hrănesc orgoliul scriitorilor locali să fie date prin reprocitate.
Cei care renunță, au cultura renunțării la cultură
Rep.: Spuneați că renunțarea la cultură e sinucigașă. Ce ar trebui să facem pentru a schimba această direcție?
M.C.: E o tautologie să spui că renunțarea la cultură e sinucigașă, pentru că cultura e un mecanism de supraviețuire, nu poți renunța la cultură. Cei care renunța, au cultura renunțării la cultură. Nu poți trăi în afara culturii, ea este felul tău propriu prin care supraviețuiești, prin care poți merge mai departe. În sensul normal al cuvantului, cultura este un patrimoniu de valori și cunoștințe care, firește că trebuie protejat, apărat și stimulat nu numai de fiecare dintre noi în calitate de consumatori de cultură, dar și de instituțiile statului. Statul există inclusiv ca să asigure prosperitatea culturii naționale. Este una dintre atribuțiile statului, ele trebuie să faca acest lucru așa cum face ceva pentru protejarea teritoriului, așa cum pentru protejarea cetățenilor își formează o poliție, la fel pentru viața noastră spirituală trebuie să gestioneze cultura. Este o necesitate a fiecărui om, nu este un lux. Este o nevoie bazală a fiecărui om și atunci fiecare stat ar trebui să se afle într-o competiție cu celălalte pentru promovarea propriilor valori culturale, scriitori, artiști, filozofi, psihologi, tot ce ține de cultura umanistă.
Rep.: Și la noi se întâmplă lucrul acesta?
M.C.: Acest lucru se întâmplă în mod superlativ în anumite state și aș da un singur exemplu, Germania. Este o țară super-culturală în acest moment în care Ministerul Culturii și cele ale fiecărui Land în parte ca și nenumărate alte instituții, fundații private care fac lucruri extraordinare pentru cultura germană și internațională. Acum, firește că totul depinde de nivelul de cultură al populației din fiecare țară și, implicit al politicienilor, pentru că politicienii sunt o oglindă a populației, iar dacă așa cum e cazul în România, politicienii înșiși care ar trebui să delibereze și să dea soluții în domeniul cultural, dacă ei înșiși sunt persoane aculturale sau persoane cu un nivel și orizont scăzut din acest punct de vedere, ei nu vor putea să aibă o perspectivă de viitor asupra acestui domeniu și vor face, așa cum și fac, îl vor minimaliza. În momentul acesta, în România cultura este minimalizată, ea este considerată un mărunțiș. De pildă, Ministerul Culturii este considerat a fi unul minor care este atribuit la algoritm politic de obicei minorităților, unor partide mai mici sau unor grupuri mai mici ca fiind neimportant. Această atitudine este evident o aberație care are ca consecință faptul că cultura românească este subdezvoltată, sub-plătită și sub-reprezentată în străinătate. Eu aș spune că toate instituțiile românești care se ocupă de acest domeniu au o politică greșită și sunt subfinanțate, mă refer la Ministerul Culturii, la Institutul Român și la alte instituții care ar trebui să se ocupe de cultură.
Rep.: Dar de unde vine dezinteresul, delăsarea aceasta? De ce să nu ne promovăm cultura în străinătate?
M.C.: Pentru că și ideea de cultură pe de altă parte, are mai multe accepțiuni și există mai multe concepții despre cultură. Dacă tu ai sentimentul că a promova cultura națională înseamna a face naționalism, a promova agresiv valori extremiste, a promova un șobilism cultural îndreptat împotriva altor culturi, a-ți lăuda exagerat propriile produse sau sub-produse culturale așa cum este concepția curentă în politica românească, nu ai să faci nimic niciodată, dacă nu înțelegi că trebuie să promovezi acele produse culturale care sunt consonante cu produsele culturale ale Europei sau ale lumii civilizate, ale lumii democratice. Nu vei putea rămâne la un folclor supradimensionat, exagerat, la personalități naționaliste, antisemite, nu poți promova toate aceste lucruri în Europa. În Europa se pot promova lucruri care consună, care rezonează cu ceea ce se face în acest moment, adică o artă și o literatură realmente contemporane. Acest lucru nu îl înțeleg politicienii care se ocupă de domeniu, pentru că ei nu cunosc artele contemporane, nu cunosc literatura contemporană. Nu au niciun criteriu de evaluare și atunci, ne pomenim că promovăm în străinătate valori cu care străinătatea nu are ce face, care nu înseamnă nimic, valori care sunt depășite din momentul din care noi le-am promovat. Acest lucru trebuie evitat.
Rep.: Revenind la dumneavoastră, ați fost aproape de câștigarea unui premiu Nobel. Care a fost intensitatea acelui moment?
M.C.: Nimeni nu poate spune că e aproape de premiul Nobel. Comitetul Nobel este cel mai secretos din lume, abia după 50 de ani se dezvăluie candidații propriu-ziși care, în fiecare an au fost luați în considerare. Nu am de unde să știu cât de aproape am fost de premiu, dacă am fost vreodată. Tot ce se poate spune este că există niște liste neoficiale, cu totul neoficiale și nu au nicio legătură cu comitetul Nobel, ci sunt doar unele evaluari ale unor experți care cunosc lumea literară internațională, dar care nu au legătură directă. Cea mai importantă dintre aceste liste, este lista Lebrosk care este lista unei case de pariuri, o casă de pariuri suedeză. În general, în ultimele decenii această instituție a făcut previziuni care de foarte multe ori s-au confirmat în privința celor care au luat premiul Nobel. Eu am fost în ultimii patru ani pe această listă; o lista de 100 sau de 50 de persoane pe care ei i-au considerat cei mai plauzibili candidați. Eu am ajuns până pe locul 9, cel mai mult în acești ultimi patru ani, dar asta nu înseamnă absolut nimic. E o listă total neoficială, nu am eu treabă cu lucrurile acestea, nu e treaba mea să mă întreb dacă o să iau sau nu vreodată premiul. Treaba mea e să scriu, e singurul lucru pe care trebuie să îl fac. Restul sunt speculații.
Rep.: Faceți parte din categoria scriitorilor care nu își recitesc cărțile după ce au fost tipărite?
M.C.: Nu le recitesc din multe motive. În primul rând, n-am timp, abia am timp să citesc alte cărți și în al doilea rând, pentru că întotdeauna dacă deschid din întâmplare o carte de-a mea mă enervez, pentru că aș face altfel fiecare frază în momentul acesta. Am tendința să găsesc greșelile imediat și atunci mai bine nu le deschid.
Rep.: „Nimic nu e mai neiertător decât ochiul meu”, sunteți propriul dumneavoastră critic?
M.C.: Nu aș spune că sunt un critic propriu-zis tocmai pentru că nu mă recitesc, dar în momentul în care scriu o carte și în care sunt cu totul băgat în ea atunci într-adevăr trebuie să îmi suspend judecata critică, pentru că altfel nu aș mai scrie nimic. Dacă nu aș avea un mijloc prin care să îmi amân judecata, realmente aș fi un autor foarte steril și atunci, într-un fel trebuie să mă droghez cu ceva. Trebuie să îmi înving inhibițiile, luciditatea, spiritul critic și atunci singurul mijloc pe care eu l-am folosit vreodată a fost cafeaua. Cafeaua pentru mine nu este stimulent cerebral, ci este un inhibitor al spiritului de cârcotire continuu pe care, altfel l-aș avea. Dacă beau o cafea intru într-o stare care mă eliberează de aceste rețineri permanente, mai ales rețineri estetice. Dacă scriu o frază văd imediat repetițiile, văd imediat inadecvarea, dar dacă beau o cafea trec peste și merg mai departe. Dacă nu pot cuceri o cetate o las în urmă și merg mai departe. Asta e un lucru foarte bun.
Rep.: Vă impuneți anumite limite atunci când scrieți?
M.C.: Limite există întotdeauna. Sunt limitele tradiției în care scrii, sunt limitele tale inerente umane, sunt limitele inteligenței tale, limitele creativității tale, sunt nenumărate limite, dar mai ales cele ale tradiției literare care îți impun o voce, o coerență, un stil unitar. Nu poți fi no limits în literatură. Există o permanentă să zicem așa, o autocenzură benignă în momentul în care scrii, însă există momente și există cărți în care se cere propriu-zis o atitudine no limits. Cartea pe care o scriu acum este o astfel de carte, este o carte care pare să nu mai aibă niciun fel de limite în imaginație. E o carte care pornind dintr-o lume cu multe șiruri de ghilimele reală, ajunge la lumi care nu mai au nimic de-a face cu realitatea și care se contopesc între ele exact în acest spirit, fără limite, fără granițe, fără niciun fel de judecăți naționale. Merge în totalitate în labirintul subteran al subconștienului.
Rep.: Aveți și un titlu pentru noua carte?
M.C.: Încă nu. Are doar un titlu provizoriu pe care l-am notat în jurnalul meu acum vreo 20 de ani, se numește Anomaliile mele, dar nu va fi titlul final.
Rep.: Cum vă raportați ca scriitor în lumea aceasta a vitezei și a tehnologiei?
M.C.: Încercând să merg contra curentului și să scriu cât de lent se poate. Eu cred că este singurul mod în care poți ieși în evidență, prin paradox în situații de felul acesta. Într-un fel trebuie să fii contra curentului, trebuie să fi altfel chiar și în spiritul conformismului când toată lumea e non-conformistă. Există și un non-conformism al conformismului și invers. Eu încerc să fiu cât se poate de lent. Scriitura mea ar trebui să fie ultramaniacală, ultradescriptivă, ultradensă ca un lichid care curge foarte lent, ca mierea sau ca aurul topit. Acesta e idealul meu și la asta mă ajută foarte mult că scriu de mână. Scriu în caiete și exercițiul acesta aproape artizanal, manufacturier îmi ajută foarte mult. Am timp să mă gândesc, am timp să vâd în următoarele minute ce ar trebui să scriu mai departe.
Rep.: Deci acesta e secretul dumneavoastră.
M.C.: Unul dintre ele. Am o mulțime de secrete, dar acesta e un lucru foarte important pentru mine, faptul că întotdeauna sau aproape întotdeauna am scris literatură de mână.
Mă simt bine pe Facebook, am reușit să-mi creez o mică lume benignă cu oameni civilizați
Rep.: Folosiți rețelele de socializare, aveți activitate?
M.C.: Da, sunt pe Facebook de vreo șapte-opt luni și postez frecvent.
Rep.: Și ce feedback primiți la postări?
M.C.: Acum am vreo 14.000 de followers și, în general, la o postare obișnuită de-a mea am în jur de 1000 de like-uri. Când postez pisici am câte 2000, am avut și 5000 de like-uri, când fac o postare mai literară 300-500 de like-uri.
Rep.: Sunt mai reticenți oamenii la postările literare?
M.C.: Nu sunt reticenti, dar pe cei mai mulți nu îi interesează atât de tare, nu sunt foarte mulți oameni care se preocupă de scriitura lui Vladimir Nabokov, de exemplu. Dar dacă o pun pe Negruța, pisicuța mea neagră toată lumea sare în sus fericită. Dacă postez fotografii de familie sau poze foarte vechi de acum 30 de ani, din generația mea când erau toți tineri și plini de viață, acestea sunt poze cu foarte mult succes pe Facebook. Eu mă simt bine pe Facebook, am reușit să-mi creez o mică lume benignă cu oameni civilizați, binevoitori și nu primesc pe nimeni care nu e așa. Cred că este nevoie și orice om are nevoie de această doză de socializare virtuală pe care și-o face fiecare după chipul și asemănarea sa.
Rep.: Aveți mulți prieteni în listă?
M.C.: Nu, am 300 de prieteni pe care i-am avut de la început. Am rămas cu aceștia, nu am dat afară pe nimeni, am blocat doar de vreo două-trei ori pe cineva care avea un spirit de contradicție, dar în general, Facebook-ul pentru mine e un loc plăcut și liniștitor.
Rep.: Mai spuneați la un moment dat că vă este teamă că o să faceți greșeala scriitorilor cu prea multe cărți. La ce greșeală vă referiți?
M.C.: Dacă scrii multe cărți, în loc să-ți mărești numărul de cititori, ți-l micșorezi. Ce e mult e prea mult, ce e prea mult strică. Eu cred că scriitorii care scriu foarte multe cărți cu puține excepții, de fapt scriu tot atâtea cărți cât scriu și scriitorii normali, celălalte sunt cărți pe care nu le va citi nimeni, niciodată. De pilda, singura carte a lui Matei Caragiale, Craii de curte veche este citită de toată lumea, fiind singura lui carte este de foarte mare relevanță. Important este că o parte din scrisul tău să fie cu adevărat bună, indiferent dacă scrii mult sau puțin. E important ca o parte din scrisul tău să fie valabilă și să fie a tuturor timpurilor, să nu se degradeze, să nu dateze, să nu rămână undeva într-o singură epocă, să fie general umană. Fiecare autor are speranța că ceva din el va rămâne.
Rep.: Cum îi simțiți pe tinerii scriitori ce vin din spate?
M.C.: Eu sunt destul de branșat la literatura contemporană care se scrie acum. Nu am motive de plângere, cred că literatura română e pe mâini bune. După generația mea au venit cel puțin trei generații, fiecare dintre ele interesantă. Eu cred că este un fel de anything goes plăcut și productiv. Oamenii nu se mai preocupă atât de mult de teoria literară, scriu pur și simplu din dorința de comunicare a propriilor lor sentimente, propriilor lumi așa cum sunt.
Rep.: Poezia ce loc ocupă pentru dumneavoastră?
M.C.: Exista o teorie a poeziei ca ritmica respirației. Poetul american Frank O”Hara a scris un eseu numit Personism în care spune că modelul oricărei poezii este respirația, este ritmul inspirării și expirării și că nu poți scrie decât ținând seama de acest ritm. Poezia fiind o imagine a vorbirii umane sigur că este respirație. Atât în sensul propriu, cât și într-un sens metaforic. Este o oxigenare a vieții noastre interioare.
Rep.: Mai aveți colecția de timbre din copilărie?
M.C.: Era de fapt colecția de timbre a tatălui meu pe care eu doar am confiscat-o la un moment dat când pe el nu îl mai interesau timbrele și am încercat să o îmbogățesc nițel, dar nu cine știe cât. Nu am avut o pasiune pentru timbre niciodată, însă în momentul în care am devenit profesor la o școală generală de la marginea Bucureștiului mi-am recompensat elevii cei mai buni, unde eram diriginte dându-le clasoarele mele de timbre, pe care le-au primit cu mare recunoștinț și pasiune.
Rep.: E adevărat că viața frumoasă începe după 50 de ani?
M.C.: Eu am acum 58 de ani și spun fără niciun fel de exagerare că niciodată nu m-am simțit mai bine, nici în adolescență, nici în tinerețe. Practic, ceea ce contează este starea interioara și tonusul vieții tale. Eu nu am motive să fiu nefericit în acest moment, sunt în regulă din toate punctele de vedere, așa încât nu am nici o problemă, nici cu înaintarea în vârstă, nici cu angoasa apropierii momentului fatal. Sunt foarte calm și liniștit din toate punctele de vedere.
Foto Credit: Cristian Bîscă
