Interviu cu criticul literar Andrei Terian, după o premiere „scandaloasă”
Poezia, cea mai rebelă protagonistă a scenei noastre culturale, a incendiat din nou spiritele. De ce există acest decalaj între creația prezentului și gustul iubitorilor de literatură, chiar și al unora dintre cei avizați? De ce s-au simțit atât de lezați unii cititori-iubitori de poezie? În acest context, l-am invitat pe criticul literar Andrei Terian, cercetător, profesor universitar și membru al juriului care a acordat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, să ne aducă scurte lămuriri, în marginea acestui recent episod polemic. Un dialog cu răspunsuri concentrate, interogativ-reflexive, care poate fi și un pretext la meditație pentru oricine se întreabă „ce (mai) înseamnă, azi, poezia?”
Minodora Sălcudean: Credeam că numai politica divide, însă vedem câtă discordie naște poezia. Voci vehemente susțin că nu poezia a fost celebrată la Gala de decernare a Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu”, ci vulgaritatea și prostul gust. Ca membru al juriului și critic literar consacrat, cum vă raportați la aceste reproșuri?
Andrei Terian: Eu zic că există și o parte bună a controverselor generate de Premiul „Mihai Eminescu” – Opus Primum: ele ne arată că poezia contează încă pentru societatea noastră de azi, ceea ce pe mine nu poate decât să mă bucure. În rest, acuzațiile de „vulgaritate” și de „prost gust” nu vădesc decât o cultură poetică insuficientă: textele presupus scandaloase ale nominalizaților la premiul de la Botoșani nu pot fi calificate decât cumințele în raport cu anumite pagini semnate de autori titrați precum Tudor Arghezi sau Geo Bogza – ori chiar de Eminescu însuși.
Ce le scapă, din ecuația estetică, de fapt, celor care se simt atât de lezați? Cred că ar fi de folos pentru mulți dintre iubitorii de poezie să înțeleagă ce criterii valorice au stat la baza jurizării.
Andrei Terian: Le scapă, în general, două lucruri. În primul rând, nu văd pădurea de copaci, adică refuză să vadă dincolo de cuvinte și să înțeleagă stările și contextele care le-au generat. Oamenii folosesc cuvinte dure și vulgare în poezie din același motiv pentru care le folosesc și în viața de zi cu zi: pentru că există situații care îi exasperează/ scandalizează/ revoltă și pentru că asemenea cuvinte le exprimă cel mai bine trăirile. În al doilea rând, „puriștii” cu pricina tind să reducă „Poezia” (cu majusculă) la un model care s-a impus cu decenii sau chiar cu secole în urmă (și care, la noi, ar putea fi localizat undeva între Eminescu și Nichita Stănescu). Mulți dintre ei refuză să accepte – sau nu înțeleg prea bine – că poezia, ca orice artă, e în continuă evoluție, că diversele ei forme de expresie se uzează inevitabil și că, prin urmare, poezia e mereu în căutare de forme expresive noi. Uneori aceste forme ne dezamăgesc, dar alteori ele ne pot schimba modul în care privim nu doar poezia, ci și lumea. Și, dacă e să mă gândesc la alternative, n-ar fi mai bine să avem câteva zeci de poeți mai îndrăzneți decât sute și mii de clone leșinate ale lui Eminescu și Nichita Stănescu?
Auto(situată) sub semnul manifestului, poezia, mai ales cea a unor tinere autoare, intens mediatizate, sfidează norme, convenții, tabu-uri, reperele tradiționale. Cum percepe estetul din dumneavoastră această latură activist-radicală a poeziei tinere?
Andrei Terian: Înainte de toate, vă mărturisesc că estetul din mine – sau cât a mai rămas din el – e de multă vreme dezamăgit de retorica „autonomiei esteticului”. Dincolo de faptul că o asemenea retorică a fost una profund ipocrită (mascând, de regulă, agende naționaliste, sociale, politice etc.), cred că ea este unul dintre factorii care au subminat profund relevanța comunitară a poeziei. Prin urmare, nu pot decât să încurajez dimensiunea „activist-radicală” a tinerilor scriitori, cu speranța că ea va reuși să atragă atenția indirect și asupra importanței poeziei ca tip de discurs.
Poezia care scandalizează nu este doar intens protestatară, ci și puternic identitară. În câteva tușe, cum ați descrie generația care o produce?
Andrei Terian: Cred că tocmai această dimensiune pe care ați numit-o „identitară” e unul dintre punctele forte ale poeziei tinerei generații: mi se pare că ea își explorează cu atât mai obsesiv identitatea cu cât se îndoiește tot mai puternic de ea. „Cum mă mai definesc astăzi ca individ?”, „Care e comunitatea care contează cel mai mult pentru mine?”, „Sunt în primul rând român? Sau tânăr? Scriitor? Femeie?”, „Cum îmi gestionez toate aceste mărci identitare care mă definesc într-o măsură mai mică sau mai mare?” – acestea mi se par întrebările caracteristice pentru poezia tinerei generații. Și ele îi conferă originalitatea față de, să zicem, generația unui Nichita Stănescu, care nu ținea cont de asemenea contingențe și încerca să exploreze o Condiție Umană abstractă, valabilă pentru toți oamenii.
Cum comentați ștergerea înregistrării Galei Premiului Național de Poezie “Mihai Eminescu” de către o instituție culturală, cum e Memorialul Ipotești, pe motiv că o poezie “conține cuvinte licențioase”?
Andrei Terian: Evident, nu favorabil. O instituție culturală care vrea să fie demnă de acest nume nu ar trebui să cedeze presiunii „publicului larg”, ci ar trebui să încerce să educe acest public pentru a-l face să înțeleagă originalitatea poeziei contemporane.
În era digital media și a social engagement-ului, poezia ca bun cultural comun și accesibil tuturor, este împărtășită, revendicată, trunchiată, anexată, citată mai mult decât citită, etc. și, inevitabil, iubită sau detestată, la modul colectiv. Cum modifică media participative substanța și natura poeziei?
Andrei Terian: Cel puțin deocamdată, mie mi se pare că nu prea mult. Sigur, au existat încă de la începutul anilor 2000 încercări de a integra în poezie noile media de comunicare, de la acum defunctul Yahoo Messenger până la emoticoane și cyber-slang. Însă, dincolo de faptul că acestea nu au devenit până acum dominante, mă gândesc că, măcar în ultima sută de ani, poezia a fost mereu deschisă către limbajul cotidian. Deci n-aș zice că poezia și-ar fi schimbat fundamental „natura”. În schimb, dacă e să ne referim strict la canalele ei de difuzare, mi se pare că, datorită scurtimii sale, poezia a fost favorizată de media participative într-o mult mai mare măsură decât alte genuri literare.
V-ați putea imagina o lume în care poezia să dispară, devenind “iremediabil desuetă”, așa cum o face personajul lui Houellebecq, din romanul distopic “Posibilitatea unei insule”?
Andrei Terian: Cred că Houllebecq însuși a oferit cel mai bun răspuns la această întrebare: da, o asemenea lume este posibilă, însă dispariția poeziei nu poate fi concepută decât într-o lume în care a dispărut și umanitatea ca atare, indiferent cum am defini acest termen.
