de  Iuliana Bucurescu

Locurile autentice îmi umplu inima de bucurie, mă fac să simt că trăiesc şi mă îmbogăţesc în cel mai simplu mod cu putinţă: prin cunoaştere. Sunt dispusă să înfrunt nenumărate obstacole, pentru a le descoperi misterul cu multă perseverenţă, speranţă şi încredere. Autenticitatea îmi sădeşte în inimă credinţa că locul va reuşi să-şi găsească o cale pentru a integra firesc istoria zbuciumată în existenţa prezentă şi viitoare. Dar cum? Eu nu am răspunsurile la toate, dar locul vorbeşte de la sine.

La numai 40 km de Nicosia se află satul Fikardou. Serpentine înguste ale drumurilor prăfuite şi întortocheate din munţii Troodos din Cipru se lasă urcate cu greu. Pământul roşiatic, căldura copleşitoare, vegetaţia austeră mă transpun într-o altfel de lume. Sunt locuri uitate chiar şi de ei, de ciprioţi. Pe drum nu întâlnesc pe nimeni.

Satul Fikardou este rupt de lume şi aproape nelocuit. Casele amplasate natural pe panta terenului fac parte din acest peisaj de când lumea. Încă rezistă. Dar oamenii le-au părăsit la sfârşitul secolului al XIX-lea. Însă locul invită, îşi cheamă oamenii înapoi. Îşi merită viaţa.

Străzile sunt simple uliţe. Piatra locală pavează drumurile mai importante, dar pământul roşiatic apare împreună cu florile gingaşe acolo unde acestea au răzbit prin pavajul dur şi robust. Florile încă se luptă şi răzbat an de an. Dar oamenii?

Biserica Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel este închisă. Cochetă şi micuţă, are chemare. Mă atrage să o descopăr, dar simt respingerea tăioasă a unui lacăt pe uşa grea din lemn de la intrare.

Buruienile încep să înghită casele părăsite, dar florile încă dau viaţă gospodăriei inerte. Uşile grele de lemn ascund multe mistere în spatele lor şi îmi stârnesc curiozitatea.

Casele sunt modeste, păstrează dimensiunea şi intimitatea locului. Îmi pot imagina aici doar o atmosferă liniştită, cu un ritm al vieţii lent şi tihnit.

Parterul vast al caselor tradiţionale era destinat pentru presa de struguri, depozitarea vinului şi a altor produse agricole, în timp ce etajul era pentru locuire. Spaţiile concepute în trecut trimit la abundenţă şi bogăţie, prosperitate şi un stil de viaţă original, adaptat locului.

Materialele locale îmi inspiră apropiere, intimitate, mă invită să îmi imaginez cum poate decurge viaţa în spatele acestor ziduri. Mă visez mâncând o prăjitură cu vişine pregătită de o grecoaică bătrână, care trebăluieşte de dimineaţa până seara prin curtea casei.

Locul este dătător de energie. Zidurile caselor, deşi reci,  şi dure, transmit pulsul şi abundenţa vieţii trecute. Deocamdată doar în imagini. Citesc imaginile din spatele zidurilor şi îmi împrospătez sufletul.

Acum totul este inert, dar balcoanele mult ieşite deasupra uliţei vorbesc despre deschiderea omului către viaţa socială. Parcă se aude forfotă şi agitaţie. Afară este gălăgie, iar în casă este linişte.

Este multă piatră pe uliţe. Aceeaşi piatră se ridică în mod firesc în zidurile caselor. Viţa de vie face umbră discretă în lungul uliţelor. Îmi inspiră tihna unei vieţi liniştite, de unde oamenii totuşi au plecat. În prezent, câţiva înpătimiţi ai patrimoniului încearcă o revitalizare prin turism.

Grădini vaste, terase umbrite, piatră aşezată mă transpun într-o vacanţă la ţară, cu orătănii alergând prin curte. Aici există potenţial pentru viaţă. Un mic muzeu rural a fost amenajat într-o casă reabilitată.

Un om fidel al locului nu a abandonat şi a ales colaborarea dificilă cu administraţiile pentru turism. O cazare modestă şi o tavernă încep să dea viaţă în micuţa piaţă centrală din sat.

O piatră aruncată în apă dă naştere la cercuri concentrice care se extind rând pe rând.