Pe drumurile labirintice al munţilor Troodos din Cipru soarele ardea cu putere şi nu se întrezărea nici un nor pe cer. Pământul roşiatic era crăpat şi părea că nu a mai văzut o ploaie de multă vreme. Şoseaua urma unduirile văilor pentru a urca apoi pe culmea unui deal din depărtare. Mă îndreptam spre Fyti, un sat grecesc izolat din inima insulei. De ceva vreme nu mai văzusem nici o altă maşină. La o intersecţie fără indicatoare am aşteptat până a trecut un microbuz căruia i-am cerut ajutor. Şoferul m-a escortat câţiva kilometri până în piaţeta centrală a satului, apoi şi-a văzut de drumul său.
Ajunsesem în Fyti, un sat modest despre care auzisem din întâmplare. O biserică de piatră cu un campanil se afla în mijlocul piaţetei. De jur împrejur casele erau tot din piatră aparentă sau tencuite în alb, cu unul sau două etaje, iar uneori cu câte o terasă acoperită cu verdeaţă la ultimul nivel. Într-un colţ al pieţei, la umbra unei pergole, se afla Taverna Phytis, dar deocamdată era închisă. Satul părea liniştit şi orientat spre o rutină molcomă. M-am plimbat puţin pe străzile goale. Ziduri de piatră împovărate cu tufe de leandrii roz şi albi flancau străduţele înguste pe care cu greu s-ar fi putut strecura o maşină. O motoretă parcată în faţa unei porţi sau o pisică tolănită în câte o curte la umbră semnalau totuşi prezenţa locuirii. În miezul zilei, temperaturile ridicate transpuneau scenele de viaţă spre spaţiile private mai răcoroase. Câte un geam deschis şi un zăngănit de tacâmuri trădau ora prânzului şi făceau simţit pulsul locului. La un moment dat a apărut dintr-o curte un bătrânel care a ţinut neapărat să îmi arate o casă frumos restaurată. Locuinţa inspira un aer boem mediteranean şi o invitaţie la o ceaşcă de cafea alături de dulceaţă din coji de portocală.
Ştiam că Fyti este unul dintre cele mai importante centre pentru arta ţesutului din Cipru şi principalul asemenea centru din regiunea Paphos. La începutul secolului al XIX-lea era şi centrul spiritual şi educaţional al zonei. Copiii din satele vecine veneau la Fyti la şcoală, iar foito în limba greacă chiar înseamnă „a studia”. Meşteşugul ţesutului este principala activitate a femeilor din sat din cele mai vechi timpuri, iar stilul creat în care se lucrează aici datează încă din perioada medievală. Ţesătura locală, denumită Phythkiotika (sau Fythkiotika), are o cromatică flamboaiantă cu o multitudine de modele geometrice şi atrage prin simplitate.
Fyti – Cipru: broderia de tip Fythkiotika
Am găsit două magazine micuţe cu ţesături într-un colţ al pieţei centrale. Numai unul dintre ele era deschis. Terasa de afară era plină de tot felul de ţesături expuse, de la feţe de masă şi perdele brodate manual până la batiste şi şervete decorate cu migală. Fiecare dintre aceste unicate se dezvăluia ca un adevărat obiect de artă cu o simbolistică proprie. Mi-a atras atenţia un şorţ de bucătărie pe cât de simplu şi funcţional, pe atât de creativ lucrat şi decorat. Într-o combinaţie de culori vii, executate regulat cu o precizie matematică pe pânza texturată, mirosurile gastronomiei greceşti parcă izvorau din ornamentul uşor brodat în relief. Şi în bucătărie este loc de artă, culoare şi veselie.
La un moment dat o grecoaică mai în vârstă a ieşit pe terasă şi m-a invitat înăuntru. „Éla. Éla,” îmi tot spunea ea. Cuvintele ei erau însoţite de un zâmbet sugestiv pe faţa arsă de vânt şi soare. Avea părul vopsit brunet, era de înălţime medie şi destul de subţirică. Purta o rochie de un maro închis imprimată cu o sumedenie de floricele albe şi bleu deschis.
Fyti – Cipru: se toarce firul de mătase
Am intrat în magazinul discret amenajat în casa de piatră tencuită simplu. Camerele erau joase şi păstrau o răcoare plăcută. Câteva acorduri de muzică grecească se auzeau discret pe fundal. Grecoaica mi-a explicat prin semne şi câteva cuvinte că numai soţul ei vorbea englezeşte. A început să îmi arate alte ţesături de vânzare, apoi mi-a făcut semn să intru într-o a doua încăpere care era amenajată ca un mic muzeu cu obiecte tradiţionale de ţesut şi artă populară. Într-un colţ al încăperii era şi un coş din împletitură de nuiele în care erau larvele unor viermi de mătase care tocmai îşi construiau coconii. Între timp a apărut şi soţul doamnei.
Charalambous Mavrellis era un domn înalt, cu o statură dreaptă, păr cărunt şi mustaţă atent aranjată. Purta o cămaşă cadrilată şi o pălărie cu panglică închisă la culoare. La curea avea prinsă husa în care acum îşi ţinea telefonul mobil. Fusese profesor la şcoala din sat, dar aceasta se închisese în 1985 când numai douăzeci de copii mai veneau la ore. De atunci devenise administratorul muzeului local. Ştia multe despre istoria satului şi arta locală a ţesătoriei. „Muzeul a fost construit în 1947”, mi-a spus el cu calm şi răbdare. „Găzduieşte o serie de costume populare, unelte de lucru de la ferme, echipament pentru măgari şi această roată pentru tors, denumită local anemi.”
Fyti – Cipru: familia Charalambous la războiul de ţesut
Domnul Mavrellis mi-a prezentat instrumentele tradiţionale şi apoi soţia sa mi-a arătat cum funcţionează. A început să toarcă la roata specială înfăşurând pe o bobină firul proaspăt obţinut. Fuiorul parcă mergea singur. Mi-a explicat că firele toarse se adună într-un sistem pe care femeile îl desfăşoară chiar în stradă cu mai multe fuioare de la care se unesc toate firele. Acest proces necesita cel puţin două persoane şi dura destul de mult. Ne-am mutat apoi în prima încăpere unde mi-a arătat cum lucrează la războiul vechi de ţesut. Mâinile parcă îi zburau pe firele întinse cu grijă pe scheletul de lemn. Nu avea nici un desen prestabilit pentru modelul creat. Totul era în imaginaţia sa şi însuşit cu drag din generaţie în generaţie. Tot ceea ce era expus afară spre vânzare era lucrat manual de către ea chiar cu aceste instrumente vechi recondiţionate.
La plecare am cumpărat mamei şorţul de bucătărie care îmi atrăsese atenţia. Domnul Mavrellis mi-a dat şi o vedere veche cu o dedicaţie personală. În felul acesta puteam să duc cu mine mai departe o parte din specificitatea locului. Atmosfera autentică a micului muzeu chiar umple sufletul cu o lecţie culturală aparte. Obiceiurile şi tradiţiile păstrate în Fyti surprind mai ales prin aspecte neaşteptate. Chiar dacă acest sat este destul de retras, este o oază de originalitate inedită în sine. Într-un loc care aparent nu se mai putea dezvolta în prezent, localnicii au găsit un mod de a-şi integra talentele şi învăţătura moştenită în viaţa actuală. Sunt mândri de tradiţia lor şi o valorifică în armonie cu locul. Cultura lor creează o punte de legătură cu trecutul şi lansează o provocare pentru generaţiile viitoare.
(articol apărut în revista tipărită Capital Cultural, Nr. 4)
