Dacă ne referim la politică, secolul al 15-lea nu mai este atât de îndepărtat. Prezentul se pliază pe evenimentele din trecut, iar politicienii par să fie făcuți din același aluat, povestește scriitoarea britanică Sarah Dunant, iar ca să înțelegi familia Borgia trebuie să cunoști politica. În cel mai recent roman pe care îl semnează, ”În numele familiei” apărut la editura Humanitas Fiction, Sarah Dunant continuă saga uneia dintre cele mai spectaculoase familii din istoria Italiei, familia Borgia, cea mai coruptă de la Vatican, familia care a condus Biserica Catolică în perioada Renaşterii prin cele mai meschine mjiloace. Marea provocare a fost s-o reabiliteze pe Lucrezia Borgia căreia, crede autoarea, istoria i-a făcut o mare nedreptate.
Realizatoare de emisiuni radio-TV, Sarah Dunant este una dintre cele mai cunoscute scriitoare britanice. Deși a debutat cu romane polițiste, faima internaţională i-au adus-o romanele istorice. „Nașterea lui Venus”, „În compania curtezanei”, „Sânge și splendoare” s-au vândut în milioane de exemplare. Spune că nu s-ar fi apucat să studieze istoria dacă nu ar fi fost poveștile. Iar șmecheria este să le spună fără ca cititorul să simtă că ia parte la o lecţie de istorie. Cu Sarah Dunant am povestit despre scandalul din jurul familiei Borgia, despre încercările ei de a separa adevărul de bârfă, dar mai ales despre cât de vulnerabili continuăm să fim la propagandă.
Sunteți un adevărat cronicar al Renașterii. În romanele dumneavoastră, descrieți asemenea unui pictor miniaturist orașe precum Roma, Florența, Veneția, dar și modul de viață al locuitorilor lor; aflăm cum trăiau, ce mâncau, cum se îmbrăcau, ce cărți citeau, ce însemnătate aveau artele pentru oamenii secolelor XIV-XVI. Scenele sunt foarte expresive, de manieră cinematografică. Sarah Dunant, cum ați ajuns la o asemenea finețe?
Sarah Dunant: Mi-aș dori să am un răspuns pentru asta, pentru că atunci l-aș vinde oricui visează să devină scriitor. Ei bine, cred că sunt totuși câteva ingrediente. De mică, am fost fascinată de istorie, mi-au plăcut poveștile și capacitatea lor de a dezvălui, la propriu, o altă lume. Iar cheia spre acest univers era propria imaginație. Deseori am senzația că a scrie ficțiune istorică este ca și cum ai scrie literatură science-fiction, devii creatorul unei lumi.
În al doilea rând, am fost mereu interesată de artă. Când eram elevă, am avut o profesoară de artă genială care m-a învățat cum să privesc tablourile, să le pătrund înțelesul pornind de la compoziție, urmărind cu atenție liniile pensulei, culorile.
Sunt oameni care nu știu să privească o operă de artă, mai ales una renumită. Ori au senzația că știu foarte multe despre un tablou sau se simt intimidați de faima acestuia. Când ai spus că reușesc să recreez aceste lumi asemenea unui pictor, este rezultatul tuturor acestor experiențe. Dar cred că dincolo de asta, cel mai important este ca cititorul să-și folosească propria imaginație atunci când se întoarce în timp.
De la început v-ați propus să scoateți la iveală partea mai întunecată a Renașterii? Să aveți această abordare mai dură?
Sarah Dunant: Aș spune că este mai degrabă corectă. Renașterea a oferit cea mai importantă revoluție culturală pe care a avut-o vreodată Europa de Vest. Influențați de măreția de odinioară a Romei și a Greciei, milioane de artiști au reușit să ofere o altă viziune asupra lumii. Însă arta trebuia finanțată, și atunci, când ne uităm la toate aceste capodopere, trebuie să ținem cont și de societatea care le-a produs. Iar aceasta era din multe puncte de vedere, extrem de coruptă, de violentă și brutală.
Când intri în Capela Sixtină mai întâi ești fascinat de dimensiunile sale epice, de picturile semnate de Rafael, Perugino, și, bineînțeles, Michelangelo, dar mai apoi te-ntrebi „Cine a plătit oare pentru toate acestea?”. Răspunsul este în mod cert, Biserica Catolică, instituția care în perioada Renașterii a atins nivelul cel mai înalt de corupție. Mi s-a părut că legătura dintre creativitate și corupție este foarte puternică.
Fiammetta Bianchini, din „În compania curtezanei”, Alessandra Cecchi din „Nașterea lui Venus”, Lucrezia Borgia sunt personajele feminine puternice în jurul cărora construiți acțiunea în romanele dumneavoastră. De ce ați ales să prezentați istoria dintr-o perspectivă mai feministă?
Sarah Dunant: Mi-ai spus cât de mult ți-a plăcut romanul ”Nașterea lui Venus”, acesta și celelalte două care i-au urmat, ”În compania curtezanei” și ”Sacred hearts” care nu a fost încă tradus în limba română, sunt romane despre femei, despre viața lor în timpul Renașterii. Trăim acum un moment în care vocea femeilor a devenit mai puternică, dar foarte multă vreme istoria a fost scrisă de bărbați. Tot ce înseamnă artă, arhitectură în timpul Renașterii poartă semnătura unui bărbat. Atunci m-am întrebat în mod firesc, „Unde sunt femeile în istorie?”. Studiile realizate în ultimii ani au venit cu întâmplări, detalii şi gânduri despre femei care nici măcar nu existaseră în istoria de până acum 30 de ani. Aşa că am avut o bază solidă de a construi o poveste în jurul Renaşterii, imaginându-mi cum erau femeile.
Cel mai recent roman, „În numele familiei”, este o continuare a poveștii despre familia Borgia pe care ați început-o în „Sânge și splendoare”. Sarah Dunant, ce rămăsese nespus despre această familie, una dintre cele mai corupte din istoria Italiei?
credit foto: Humanitas Fiction
Sarah Dunant: Cum spuneam, m-a interesat această legătură dintre putere, corupție și frumusețe. Tot acest cocktail dintre bine și rău, și ai perfectă dreptate, familia Borgia este cea mai reprezentativă din acest punct de vedere. N-am să te surprind spunându-ți că am continuat acest subiect pentru a vorbi despre o femeie. Lucrezia Borgia a rămas în istorie ca fiica depravată a lui Alexandru al VI-lea, se presupune că ar fi întreținut relații sexuale atât cu tatăl, cât și cu fratele ei. Era considerată o vampă care se folosea de sex pentru a obține favoruri, o criminală, dar toate acestea nu sunt decât niște mizerii. Istoria este scrisă de învingători, familia Borgia a pierdut, astfel că Lucrezia a devenit o țintă ușoară a calomniilor. A fost suficient să-i pună la îndoială moralitatea sexuală, lucru valabil chiar și în zilele noastre.
M-a interesat să aflu cine a fost Lucrezia Borgia şi s-o prezint întocmai: o femeie foarte tânără şi foarte sensibilă, avea doar 13 ani când tatăl său a fost ales papă, iar până să împlinească 21 de ani fusese deja căsătorită de trei ori, bineînțeles, în scopuri politice. În timpul cercetărilor mele, am aflat că ceea ce se spunea despre Lucrezia nu era altceva decât propagandă. Familia Borgia avea foarte mulți dușmani, în primul rând pentru că membrii ei erau spanioli, dar mai ales pentru că au încercat să instaureze o nouă dinastie și nimeni nu-și dorea ca niște străini să conducă Italia. N-am încercat să prezint această familie altfel decât a fost, dar marea mea provocare a fost cum s-o reabilitez pe Lucrezia Borgia căreia istoria i-a făcut o mare nedreptate.
Pe patul de moarte, socrul său, Ercole D Este, îi spune Lucreziei că „a fost una dintre cele mai mari bucurii ale vieții sale”. În timpul cercetărilor pe care le-ați făcut ce lucruri extraordinare ați descoperit despre Lucrezia Borgia considerată de mulți, chiar și în zilele noastre, drept fiica incestuoasă a Papei Alexandru al 6-lea?
Sarah Dunant: Știm, sigur, că Lucrezia a fost o femeie credincioasă, iar acest lucru pare să nu-i intereseze deloc pe producătorii de filme sau pe autorii de romane mediocre pentru care a fi religios înseamnă a fi plictisitor. De fapt, a fi foarte credincios poate să fie extrem de interesant. Atunci când devine ducesa unuia dintre cele mai frumoase orașe din Italia, Ferrara, Lucrezia își găsește alinare în religie și devine în mod ironic, mai credincioasă decât însuși papa, tatăl ei. E foarte dificil să scrii despre femeile din trecut, ne-ar fi plăcut, mai degrabă, ca ele să fie puternice. Sigur, toate acestea se întâmplau înainte de apariția feminismului.
Atunci când am început să scriu despre Lucrezia, nu am putut să creez pur și simplu o eroină modernă, ar fi fost în contradicție cu faptul că eu sunt înainte de toate, istoric și vreau ca cititorii să afle povestea adevărată. Așa că mai întâi a trebuit să descopăr cum gândeau femeile, cum simțeau și care era comportamentul lor.
Povestea Lucreziei este povestea unei tinere care nu are niciun fel de putere, exceptând faptul că provine dintr-o anumită familie. Se maturizează rapid, trecând prin niște experiențe groaznice, și descoperă treptat că are totuși o oarecare influență. Conduce o curte în Ferrara, iar atunci când soțul ei pleacă la război, Lucrezia se află în fruntea guvernului. Totodată, copiii ei vor asigura mai departe descendența.
Scriitorul italian Dario Fo a încercat de asemenea să restabilească prestigiul Lucreziei, s-o reabiliteze, în romanul său, „Fiica papei”. În ce măsură credeți că i se face dreptate Lucreziei Borgia?
Sarah Dunant: Mi-ar plăcea să cred că de acum încolo nimeni nu va mai putea să realizeze un film sau să scrie un roman despre incestuoasa Lucrezia. Dar lucrurile sunt mai complicate.
Îmi aduc aminte când scriam „În numele familiei”, oamenii urmăreau serialul „Borgia” unde Lucrezia cea dulce de la început e transformată într-o femeie diabolică, o vampă care într-adevăr a întreținut relații sexuale cu fratele ei. Cultura populară oferă cu atâta ușurință senzaționalul, încât este foarte greu s-o reabilităm pe Lucrezia. Aș spune că atunci când urmărim un film sau citim un roman care mizează pe senzațional, să apelăm la o carte de istorie care ne va ajuta să înțelegem cum s-au petrecut lucrurile. Și nu este vorba doar despre Lucrezia Borgia, ci și despre alte personaje feminine care din punct de vedere istoric au fost atât de nedreptățite.
Cu toate că familia Borgia a rămas în istorie ca simbol al răului absolut, al corupției și al cruzimii, ați reușit să scoateți în evidență și alte fațete ale personalității lor. Citindu-vă cele două romane am avut senzația că v-a plăcut de Rodrigo Borgia sau cel puțin ne-ați făcut pe noi, cititorii să-l îndrăgim. L-am perceput deseori, mai ales ca pe un părinte care își iubește nespus copiii. Cum ați reușit să faceți asta?
Sarah Dunant: Scriind romanul am început să-l plac pe Rodrigo Borgia, cred că era capabil de sentimente profunde. Însă originea sa spaniolă, i-a complicat deseori existența. Papa Alexandru al VI-lea n-a fost singurul care a încălcat regulile Bisericii Catolice, au mai fost și alți papi care au avut amante și copii.
Ca istoric cercetez întotdeauna faptele și sunt câteva lucruri certe pe care le știm despre Rodrigo Borgia. De exemplu, în roman apare un personaj, maestrul de ceremonii al papei, germanul Johannes Burchard, care nu are deloc simțul umorului și este de-a dreptul obsedat de protocol și de respectarea acestuia. În tot acest timp în care a fost maestru de ceremonii el a ținut un jurnal secret. Trebuie să recunosc că cea mai mare parte este foarte plictisitoare. M-a impresionat însă momentul în care Juan, cel de-al doilea fiu al lui Rodrigo Borgia, este omorât la Roma, iar durerea papei a fost atunci covârșitoare. Există dovezi că s-a izolat, a refuzat să mănânce, iar servitorii îl auzeau deseori urlând de durere. Și este ceva atât de omenesc în durerea fără margini a Papei Alexandru al 6-lea.
Spuneați că prezentul se pliază pe evenimentele din trecut, iar pe Rodrigo Borgia l-ați comparat cu Donald Trump. Ce anume îi leagă pe cei doi? Prin ce se aseamănă?
Sarah Dunant: Suntem acum în plină mișcare metoo, un fenomen care a devenit atât de puternic la nivel internațional. Mai multe femei îl acuză pe președintele Statelor Unite ale Americii de agresiune sexuală, acuzații pe care Donald Trump le neagă.
Și lui Rodrigo Borgia i-au plăcut femeile, a avut nenumărate amante și cred că pe multe dintre ele le-a iubit, dincolo de faptul că îi plăcea să facă sex cu ele. Mi-a lăsat senzația unui bărbat care adoră să fie în preajma femeilor. Figura sa preferată din Biblie este cea a Fecioarei Maria. Atunci când nu vrea să mai aibă de-a face cu Vannozza, mama copiiilor săi, Rodrigo îi dă bani și o ajută astfel să-și dezvolte afacerile. Evident că era un om corupt, dar mi-a lăsat totuși senzația unui om capabil de sentimente puternice, față de copiii săi și de femeile din jurul lui. Lui Rodrigo Borgia i-au plăcut mult femeile, dar cred că le-a și iubit, lucru care nu se poate spune astăzi despre liderul de la Casa Albă.
Amândoi sunt extrem de ambițioși și se folosesc de poziția pe care o au pentru a urmări în primul rând interesele familiilor lor. Din anumite puncte de vedere, sunt mult prea apropiați de familie.
În timpul cercetărilor mele am găsit o fotografie a papei și am început să mă gândesc cum ar fi arătat cei doi, Donald Trump și Rodrigo Borgia față în față. Din profil, să știi, chiar seamănă! Mărturisesc că Rodrigo Borgia mi-e mult mai simpatic decât Donald Trump, asta poate și pentru că nu am trăit la Roma în timpul pontificatului său.
Sarah Dunant, ce ați învățat în timpul pe care l-ați petrecut alături de familia Borgia?
Sarah Dunant: Ceea ce bănuiam despre perioada Renașterii s-a adeverit. Și anume că energia cu care se petrece o astfel de revoluție culturală poate să fie alimentată de ceva distructiv și, în aceeași măsură, de ceva constructiv. Totodată, am realizat că nu poți să te încrezi întotdeauna în cărțile de istorie.
E nevoie de foarte mult timp pentru a reabilita familia Borgia, asta dacă vrem cu adevărat să facem acest lucru, deoarece au fost secole de exagerări. Familia Borgia trebuie așezată în context istoric foarte larg pentru a înțelege cu adevărat faptele. De exemplu, în secolul al XIX lea, în scrierile lui Victor Hugo și în operele lui Donizzeti, familia Borgia era simbolul răului absolut din Biserica Catolică. Însă, cel mai important lucru pe care l-am învățat scriind aceste romane este că pentru a ajunge la adevăr trebuie să începi prin a pune foarte multe întrebări.
de Diana Joicaliuc
cover foto: Charlie Hopkinson
