Michael Carroll este unul din primii fotojurnaliști de peste ocean care a călătorit în România, imediat după căderea regimului comunist. De mai bine de 20 de ani călătorește în spațiul est european ca fotoreporter pentru mai multe publicații din Statele Unite.
Dincolo și dincoace de obiectivul camerei, fotograful Michael Carrol vede și experimentează viața din perspective diferite, cu o mare deschidere spre înțelegerea ei dincolo de aparențe. Este pasionat de experiența umană, nu trece indiferent pe langă suferință, nu caută recunoaștere, face în așa fel încât deciziile pe care le ia să nu-i aduca regrete. Și nu-i poți trece cu vederea temeritatea ce se aseamănă cu cea a personajului inspirat de experiența lui Sam Childers, excelent interpretat de Gerard Butler în filmul „Machine Gun Preacher”.
Scrii în cartea ta “Picturing the possible” ca nu știai nimic despre România, înainte de a veni aici. Nici măcar unde se află pe hartă. Adevărat?
Michael Carroll: Știam că președintele Nixon i-a vândut arme lui Ceaușescu și că România a fost prinsă în conflictul dintre China și Rusia. De fapt, de aceea am devenit aliați și am fost dispuși să le dăm românilor arme. Asta era tot ce știam despre România. Cunoștințe politice, din perspectiva Americii. Deci atunci când a trebuit să plec în România, chiar a trebuit să iau o hartă să mă uit unde este. Știam că e undeva lângă Ungaria, dar nu știam dacă e la graniță sau mai departe. Nu știam alte nume de orașe, în afara Bucureștiului. Nu știam că aproape toată țara este formată din munți și câmpii, nu știam că a fost locuită de o comunitate importantă de nemți, vreme de 300 de ani. N-am știut că pot învăța atâtea lucruri. Și am întâlnit, într-adevăr oameni interesanți și emoționanți care trăiau în condițiile cele mai rele și aș fi vrut să fac orice aș fi putut pentru a-i ajuta.
Cum a început experiența ta ca fotograf?
Michael Carroll: Am început fotografia când aveam 32 de ani. Până atunci am făcut multe alte lucruri, am avut multe alte job-uri. Am învățat în New Jersey, am locuit în ghetou, lângă New York, am fost taximetrist în New York, am zugrăvit case, am făcut cronici de film pentru ziare, am lucrat pentru organizații de mediu. Pe urmă am decis că vreau să experimentez viața în mod diferit. Am economisit niște bani și am plecat în Europa. Am ramas acolo 3 luni și m-am întors lefter. Dar am realizat că a călători e foarte important pentru mine. Pentru că știi, între America și restul lumii sunt 2 oceane și este foarte insulară în multe feluri. De fapt, de aceea m-am facut fotograf. Să văd locuri și să cunosc oameni pe care altfel n-aș fi avut ocazia să îi întâlnesc niciodată.
De unde sentimentul acesta de nesătulă cunoaștere?
Michael Carroll: Se află în mine. Nu știu de unde l-am moștenit. Fratele și sora mea nu îl au. Nimeni în familie nu îl are. De fapt tatăl meu îl are puțin, poate. El a fost mai aventuros, deci probabil de la el l-am moștenit, nu știu, dar așa am fost întotdeauna. Și la fel cei mai mulți prieteni ai mei. Atunci când am călătorit în Europa de Est am fost un turist groaznic. Nu eram interesat de clădiri și muzee.
Dar de ce anume?
Michael Carroll: De experiența umană. Tot ce mă interesa era să mă duc în casele oamenilor și să aflu despre viețile lor și despre istoria lor. Unul dintre lucrurile mele favorite în România este să conduc prin împrejurimi și să-i întreb pe oameni despre politică și despre viața lor socială și despre familiile lor, despre cine sunt, ce fac și cum gândesc. Oamenilor le place să vorbească despre ei înșiși.
Am văzut România pentru prima dată în cel mai rău moment al ei, imediat după revoluție
Sunt multe locuri unde puteai ajunge, de ce ai ales România?
Michael Carroll: Din întâmplare, datorită circumstanțelor. Făceam niște fotografii pentru o organizație neguvernamentală din America ce asigura ajutor pentru diferite țări din lume aflate în situații dramatice și le-am spus că vreau să plec cu ei în urmatoarea lor călătorie, iar următoarea lor călătorie a fost în România. Deci așa am ajuns în România, nu a fost ca și cum aș fi ales-o special.
Nu, dar ai ales să te oprești acolo…
Michael Carroll: N-am văzut niciodată ceva asemănator înainte. Am mai fost în Europa de Est, dar era puțin diferit. Am văzut România pentru prima dată în cel mai rău moment al ei, imediat după revoluție. Și nouă ne-a fost frică. A fost un moment destul de periculos, nu prea știam bine cine conduce țara, cui trebuie să ne adresăm. Nimeni nu știa ce se întâmplă, de fapt. Guvernul colapsase, fusese răsturnat, oamenii în sărăcie. Mâncarea era dificil de procurat. Am intrat într-un magazin, o măcelarie, unde era o singură bucată de carne, iar la rând pentru această singură bucată de carne erau, poate, 100 de oameni. Am început să fotografiez și cațiva oameni s-au înfuriat iar alții s-au bucurat pentru că vroiau să afle și restul lumii cum au trăit ei până atunci. Și a început apoi un fel de luptă în magazin. A venit poliția și m-a scos afară. Și mi-am spus atunci: vreau să fac cunoscută povestea asta.
Și povestea durează de peste 20 de ani.
Michael Carroll: Da, pe urmă am început să ajutăm acei copii. Îmi plac copiii. Le-am fost antrenor de sport, într-adevăr îmi plac foarte mult. Am găsit că ei sunt foarte sinceri și în mod înviorător onești. Îmi place să fiu cu ei. De fapt, mereu am fost înconjurat de copii și îi iubesc, îi consider revigoranți. Și, asa cum știi, ei sunt niște victime. Adulții au de fapt control asupra vieții lor, copiii nu au niciun fel de putere asupra propriilor lor vieți. Am ales că dacă fac ceva, atunci să fac ceva pentru copii, victime pe care nimeni nu le respectă.
Sunt alegerile tale direct legate de valorile societății americane?
Michael Carroll: Sunt romano-catolic și face parte din tradiția bisericii să aibă grijă de cei săraci. Aceasta este una din misiunile ei. Deci, face parte din educația mea, din felul în care am fost crescut. Și tatăl a meu a făcut voluntariat, mama mea, de asemenea, în școală am facut voluntariat, soția mea face în comunitatea școlară. În America foarte multă lume face voluntariat.
Există, deci, o cultură a într-ajutorării?
Michael Carroll: Da. Organizația noastră este focusată pe a crea și dezvolta acest concept al voluntariatului. Oamenii preferă să se implice în diverse acțiuni decât să stea în casă și să se uite la televizor. Au mai mult de câștigat în felul acesta. În Bistrița, programul nostru este de asemenea construit pe bază de voluntariat.
În România încă învățăm asta.
Michael Carroll: Da, dar va deveni parte din cultura voastră. Face parte din procesul de occidentalizare.
Ce ii motivează pe prietenii tăi din Statele Unite să se implice în activitatea organizației Romanian Children`s Relief?
Michael Carroll: Anumiți oameni voluntariză pentru ca așa vor ei, dar cei mai multi voluntariază pentru că li se cere. Dă-le oportunitatea și ei vor voluntaria. Și dacă ei știu persoana sau organizația de la care vine cererea, o vor face cu atât mai mult pentru că se vor simți mai confortabil.
Câți voluntari are Romanian Children`s Relief, în America?
Michael Carroll: Poate mai mulți de 1000.
Tu cum te împarți între familie, carieră, pasiuni și organizație?
Michael Carroll: Nici eu nu știu cum fac. Este un extraordinar roman în America, Aventurile lui Huckleberry Finn, de Mark Twain. Tom Sawyer spunea “nu pot să fac lucru ăsta, nu pot să fac lucrul celălalt, dar știu pe cineva care poate să facă în locul meu”. Și cam asta fac și eu. Nu cred că pot să fac totul de unul singur și nu cred că cineva poate, dar cred că ne putem ajuta unii cu ceilalți să facem ceea ce ne propunem. Poți fi plătit pentru asta, dar n-a fost cazul meu. Eu n-am făcut asta pentru bani, am făcut-o pentru că îmi pasă. Familia mea a suferit cateodată din cauza asta pentru că am lipsit, am fost preocupat. Există un cost pentru toate.
Regreți?
Michael Carroll: Nu, nu am nici un regret și ce e interesant este că până la urmă nici familia mea nu a regretat. Și ai mei au devenit implicați. Fiica mea este acum specialist în psihiatrie pediatrică. Este în ADN-ul nostru, este cine suntem noi.
Ești mandru, Michaell Carroll, de ceea ce ai făcut?
Michael Carroll: Sincer să fiu nu mă gandesc prea mult la asta. Dar cred că da, sunt mandru de a fi avut această oportunitate. Cel mai important lucru în viața este să primești o oportunitate. Toată lumea are o oportunitate. Faci ceva cu aceasta oportunitate sau o lași să treacă pe lângă tine? Iar eu sunt mândru că nu am lasat-o să treacă pe lânga mine. Aș fi putut foarte ușor să mă întorc acasă, să scriu povestea și să uit de România, să uit de toți acei copii. De fapt, multă lume imi spunea că sunt prost, că am făcut o prostie care îmi poate afecta cariera, pentru că aveam o mulțime de angajamente cu ziare, cu reviste și făcând ceea ce eu faceam, pierdeam anumite contracte pentru că nu aveam timp iar oamenii nu pot să aștepte după tine, nu te mai sună înapoi dacă le spui că nu poți chiar în momentul acela pentru că ai altceva de făcut. Deci am și pierdut, am pierdut job-uri, alte oportunități profesionale, dar am fost mandru și bucuros că n-am stat deoparte și în cele din urmă toți cei care s-au implicat în organizația noastră au fost mândri de ei înșiși.
Astepți recunoaștere?
Michael Carroll: Nu, nu aștept recunoaștere. Ce e recunoașterea?
Rasplata pentru ceea ce ai făcut. De obicei oamenii așteaptă ceva în schimb.
Michael Carroll: Da. Eu sunt doar unul din acei oameni care se întâmplă să fi inițiat un proiect. Recunoașterea mea sunt toți ceilalți oameni care s-au implicat de-a lungul acestor 20 de ani în susținerea proiectului meu.
Viața ta reală este aici sau oriunde în altă parte?
Michael Carroll: Este o întrebare bună, pentru că, vezi, întotdeauna te lupți cu asta. Trăiesc o viață foarte activă, sunt în mod constant foarte ocupat, îmi place asta, mi se potrivește. Dar, de asemenea, trebuie să-ți faci timp să miroși trandafirii, să îți faci timp să asculți problemele celorlați, să fii cu ceilalți oameni care au nevoie de tine. Și ceea ce faci mereu e sa iei decizii. Fiecare zi înseamnă o decizie despre ce ar trebui să faci. Și trebuie să iei deciziile bune, întodeauna. Îmi place, de exemplu, să ies în curte cu soția mea, Joan, căreia îi place foarte mult să grădinărească și îmi găsesc timp să fac asta împreună cu ea. Nu petrec mult timp, dar îmi găsesc timp pentru asta. Și e bine! Ea nu așteaptă să fiu acolo cu ea în fiecare minut, doar să petrecem un timp făcând ceva ce îi place și ei, împreuna. Am învațat că cei mai de succes oameni din lume, fac asta.
Michael Carroll este un căutător, dar și un iubitor de povești. Are ceva din agilitatea și curiozitatea lui Tom Sawyer, dar și din inocența și spiritul de aventură a lui Huckleberry Finn, două din personajele lui preferate din literatura americană. Aș spune că Michael Carroll este un om de succes în accepțiunea pe care el o dă succesului.
Când mă refer la oameni de succes nu mă refer la oameni care fac mulți bani, pentru că nu asta înțeleg prin succes. Cred că oamenii care au într-adevăr succes, sunt acei oameni care sunt buni ascultători și acordă sinceră atenție celorlalți. Deci, aceștia sunt oamenii pe care într-adevăr îi admir și care mi-ar placea să umple pământul.
În primăvara anului 1990, Michael Carroll a publicat în ziarul Boston Globe un documentar realizat împreuna cu Dr. Bill Griffo de la Spitalul din New York/Centrul Medical Cornell, în care prezenta situația grea în care se găseau copiii orfani din România după revoluţia din 1989 şi, de aseamenea, starea în care se aflau la vremea respectivă secţiile de pediatrie confruntate cu o epidemie de SIDA. În urma reacțiilor copleşitoare din parte cititorilor, un grup de americani din New England, SUA, au pus bazele organizaţiei non-profit de ajutorare a copiilor orfani din România, Romanian Children’s Relief. De atunci, Michael Carroll revine în fiecare an în țara noastră, în calitate de președinte al organizației dar și al Fundației Inocenți, înființata în 1998, la Bistrița. De mai bine de 20 de ani călătorește însă în spațiul est european și ca fotoreporter pentru mai multe publicații din Statele Unite (The Boston Globe; The New York Times; People; Fortune; and Reader’s Digest). Laura Bândilă l-a cunoscut pe fotograf, în Pepperell, Massachusetts, unde acesta locuiește cu soția lui, Joan Peterson.
de Laura Bândilă