Medeea Marinescu este actrița din țara noastră care a făcut carieră importantă în cinematograful francez. Crede ca a avut nevoie de o recunoaștere în Franța ca să-i crească valoarea în România. Valoarea însă, i-a fost remarcată din copilărie. A devenit bine cunoscută și recunoscută după interpretarea rolului principal, Mirabela, din filmul fantezie Maria Mirabela (1981). Spune că e unul dintre oamenii care a plecat cu mai multe șanse în viață datorită familiei. Ce o leagă de Sibiu?
În hotelul ăsta unde luăm interviul acum și care se numea pe vremuri Continental, undeva în anii ’78 – ’79, părinții mei erau în echipa de filmare a lui „Ion: Blestemul pământului, blestemul iubirii”, după cartea lui Rebreanu. Eu aveam 4 – 5 ani, am stat pe Valea Sadului, acolo s-a filmat „Ion” și amintirile mele sunt legate de oamenii pe care i-am cunoscut atunci. La Sibiu am învățat primele versuri din Eminescu, de la Poldi Bălănuță. Tot aici i-am cunoscut pe pe Vali Seciu, pe Șerban Ionescu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu, Ioana Crăciunescu, Ion Hedeșan și foarte mulți actori mari, mulți dintre ei nu mai sunt.
Medeea Marinescu face parte dintr-o familie de cineaști. La trei ani a debutat în „Iarna bobocilor” și a devenit alături de interpreta Veronicai, Lulu Mihaescu, și interpretul Pistruiatului, Costel Băloiu, unul din copiii minune ai filmului românesc. Nu s-a oprit la film ci a mers și către teatru. Își amintește că din studenție a jucat pe scena de la Sibiu, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru. Mărturisește că vrea să scape de profesie atunci când e spectator.
Și la teatru și la film mi se întâmplă același lucru – vreau să scap de profesie când sunt spectator. Îmi doresc să scap, uneori pot, alteori nu pot. Atunci când spectacolul e foarte bun pot, când spectacolul are hibe, atunci nu pot, și îmi pare rău și mă înfurii, pentru că îmi doresc să fiu spectator, eu intru în sală, și îmi doresc să îmi placă. Mulți critici ar trebui să reflecteze la lucrul ăsta. Nu intri într-o sală de conematograf sau de teatru ca să critici. Nu. Trebuie să îți placă fenomenul, să îl iubești cu adevărat. O să vedeți că și atunci când e ceva de criticat găsești modalitatea de a o face cu mai multă duioșie și candoare, pentru că vrei să îi fie bine spectacolului, să le fie bine acelor actori, nu vrei să le dai în cap.
Rep.:Care e diferența dintre teatru și film?
Medeea Marinescu: Sunt diferențe sensibile, dar sunt diferențe destul de clare la un moment dat. La teatru, în primul rând, îmi place că pot să nasc emoția. Emoția se naște acolo cu mine, mult mai cinstit. La film, mi se pare că păcălești un pic pentru că există o grămadă de reguli tehnice care te pun în situația de a te încărca, de multe ori, într-un mod fals. Dacă la teatru lucrurile se nasc “acum, aici” din niște priviri reale cu partenerul tău, la film, de multe ori partenerul tău e în spatele camerei și el nu are starea pe care o ai tu. Tu trebuie să plângi, dar el e foarte relaxat că are de filmat doar scheme și tertipuri ca să naști o stare.
„La film se vede când se naște lacrima, la teatru, nu!”
Ce îmi place la film și nu se vede la teatru, e faptul că la film se vede când se naște lacrima, la teatru nu se vede. Asta îmi place enorm la film. La film se vede când înghiți în sec de emoție, la teatru trebuie să arăți un pic mai mult ca să vadă și spectatorii din ultimul rând.
Rep.: Atunci cînd intrați pe scenă sau filmați, simțiți că oamenii au așteptări? E o povară acest sentiment?
Medeea Marinescu: E o dulce povară, să zic așa. Da, oamenii au așteptări atunci când începi să devii cunoscut, iar cu cât devii mai cunoscut, responsabilitatea e mai mare, pentru că nu vrei să îi dezamăgești. Sigur că sunt actori care spun că lor nu le pasă, da-ți-mi voie să nu îi cred. Nu e adevărat că nu îți pasă, îți pasă foarte mult. Diferența este că unora le pasă din cauza orgoliului lor foarte mare care are nevoie să fie cunoscut și recunoscut și există o temere, o responsabilitate pe care ți-o dă conștiința profesiei. Trebuie să fii bine în fiecare seară, trebuie să fii corect cu tine în primul rând, cu ce faci, să fii cinstit cu munca ta, iar atunci asta e o responsabilitate, îți pasă de ce faci. Am observat că publicul încă adoră actorii. Văd acest lucru de cate ori merg în turneele din țară. Problema mare a cinema-ului românesc este că nu-și găsește publicul.
Rep.: Un actor crede în sinea lui că este și un bun regizor?
Medeea Marinescu: Nu e obligatoriu. Există mulți actori care se apucă de regie. Mie mi-a trecut prin cap ideea asta, dar nu de teatru, de film. Poate că mă simt si mai în largul meu, să zic așa. Cred că după 30 de ani de experiență de film, acumulată pe platouri, aș putea face lucrul ăsta. Sunt unii actori care își doresc lucrul ăsta. Nu știu dacă vine din frustrare, sau dintr-o prea mare încredere în sine. La mine vine din curiozitate. Vreau să înțeleg ce e în mintea regizorilor când îmi cer ceva, câte-o dată îmi cer tâmpenii.
Rep.: E nevoie de teatru ca să se schimbe percepția asupra unor lucruri?
Medeea Marinescu: Eu cred că da, întodeauna a fost așa. Teatrul e o oglindă. Sigur, eu cred că teatrul trebuie să fie mai mult decât o oglindă, dar asta e altă discuție. Oamenii de cele mai multe ori, reacționează, nu la forță, nu la măsuri coercitive, ci rezonează și se pot schimba atunci când sunt atinși emoțional, ori emoțional poți să fii atins cel mai bine prin teatru, prin artă în general. Dacă intri la o conferință și înțelegi cu rațiunea anumite lucruri ce se dezbat acolo, e foarte posibil ca ieșind din sala de conferințe ele să rămână undeva într-un sertar al rațiunii tale și peste un timp să îl uiți. Dar dacă intri într-o sală de spectacol și ieşi plângând sau cu o bună dispoziție, starea aia dorești să ți-o păstrezi cât mai mult timp, iar atunci îți vei aminti mai mult de ea și te vei lega de subiectul care te-a marcat, ori asta face teatrul. El vorbește despre probleme actuale sau despre probleme etern valabile. Pune pe tapet niște probleme, nu întodeauna îți dă și răpunsuri, și poate nici nu e bine să îți dea, e bine să le cauți tu, în tine. Conturul societății poate fi influențat de calitatea artei pe care o faci.
