Interviu cu Profesor Doctor Conferențiar Estela Ene, Director al Programului de Limba Engleză pentru Scopuri Academice și Director al Programului de Masterat și Certificare în Predarea Limbii Engleze pentru Vorbitori de Alte Limbi, la IUPUI (Universitatea Indiana-Purdue din Indianapolis), Statele Unite. Student emerit al Universității Lucian Blaga din Sibiu, Estela Ene a plecat în America cu o bursa de studii, în urmă cu peste 20 de ani.
Sunt multe și diverse condiții care i-au călăuzit pe români peste ocean, pe tărâmul făgăduinței. Unii au plecat să descopere lumea, alții și-au urmat chemarea profesională și nevoia de succes, unii au fugit de comunism, alții de sărăcie, unii după noroc, alții după himere. Unii au trăit visul american, alții au trăit coșmarul american, unii încă visează, alții sunt mai realiști, își iau viața în mâini și își construiesc, nu cu puțin efort, destinul!
Te consideri un om de succes?
Estela Ene: Cred că sunt destul de bine poziționată, ceea ce nu înseamnă că am realizat tot ce vreau să realizez, dar încă nu am spus totul. Urma alege. Rămâne de văzut.
Ce e succesul?
Estela Ene: Poți să măsori succesul în foarte multe feluri. Dacă alții găsesc ceva de valoare în ceea ce ai de spus, acesta este un semn de succes. Dacă poți să schimbi ceva în mediul tău, în viața ta personală, de asemenea. Într-un mod foarte restrâns, la nivel personal, dacă ești mulțumit de ceea ce faci, de ceea ce ești, te poți considera successful (un om împlinit). Depinde cu ce măsură vrei să evaluezi!
Cum ai emigrat în Statele Unite?
Estela Ene: Nu m-am identificat niciodată cu eticheta aceasta de imigrant, pentru că întotdeauna m-am considerat un imigrant accidental. Eu nu am venit în Statele Unite cu intenția de a rămâne. Am venit într-un program de schimb, am vrut să văd cum e America, am venit să învaț, pur și simplu, din punct de vedere academic și din punct de vedere al vieții. Intenția mea era să mă întorc în România. Mi-era destul de clar pe vremea studenției că aș fi putut să rămân profesoară la universitate (n.r. ULBS), dar în decursul anului în care am venit l-am cunoscut pe Gabi, ne-am îndrăgostit, ne-am căsătorit și m-am întors în State mai mult din cauză că specialitatea lui, la vremea respectivă, nu exista în România – ingineria bio-medicală. În ultimul an de facultate, al cincilea în cazul meu, am câștigat o bursă. A fost un program de schimb între Universitatea din Sibiu și Universitatea din Missouri, Columbia. Pe vremea aceea, la scurt timp după revoluție, erau un loc, două, pe an, pe toată universitatea. Înaintea mea persoanele fuseseră alese, dar anul în care am reușit eu să prind un loc a fost și concurs.
Unde te simți acasă? Se spune că “acasă” e acolo unde ți-e familia, dar familia ta este și aici și acolo și dincolo.
Estela Ene: Am discutat și am glumit de multe ori pe seama acestui subiect, despre câte “acasă” avem. Acasă la Sibiu, acasă în Indianapolis, acasă la Boston, acasă la Craiova. Da, avem mai multe ‘acasă’ și sunt egale în valoare. Complicat e că trebuie să te împarți și să te bucuri de ele altfel.
În doze mici?
Estela Ene: Da, și într-un mod deosebit, pe care nu-l trăiește un om așezat, care cunoaște un singur loc, o singură cultură, o singură limbă, o singură poziție profesională. Aici, de la angajare până la pensionare viața e mult mai dinamică. Trăiești niște experiențe pe care nu le-ai avea altfel. Pe de o parte e mai dificil, dar pe de altă parte mai colorat.
Estela Ene la aniversarea tatălui, Arh. Ion Ene, 2018, la Sibiu
Nu era ușor să ajungi la studii în străinătate în perioada în care ai venit tu în America.
Estela Ene: Da, în Europa nu puteai să te duci – nu eram încă în Uniunea Europeana – și nici în State nu se pleca așa de ușor cum se pleacă astăzi, cu viză de lucru sau de studiu pe timpul verii. Cu doi ani înainte de a veni în America am avut o bursă la Budapesta, tot pentru a învăța limba și literatura engleză. Aveau cursurile organizate pe sistem american.
Adică după modelul pe care îl cunoști acum foarte bine.
Estela Ene: Da, dar nici în Statele Unite nu predă toată lumea după modelul cel mai avansat. Poți avea surprize. Profesori excelenți am avut, însă, peste tot.
În concluzie, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul!
“Sunt doctor în lingvistică aplicată, pedagog, formator și administrator de programe. Vreau să scriu un studiu despre evoluția pedagogiei limbilor străine în România. Voi prezenta rezultatele acestei cercetări la o conferință internațională (sic) (www.isatt2019.org) anul acesta, în iulie, la Universitatea din Sibiu.“
Deci dacă ar fi să te recomanzi cum te-ai recomanda…specialistă în?
Estela Ene: La nivelul cel mai specific sunt specialistă în “second language writing and technology, and teacher education.”
Ne-am lămurit (în traducere liberă – specialist în tehnologia și scrierea unei limbi străine și formator de profesori)
Estela Ene: Fac cercetare și în România, pentru că cercetarea mea are ramificații și aplicații pentru formarea profesorilor de pretutindeni. Ca să știi cum să predai o limbă straină, engleza sau oricare alta, trebuie să întelegi cum funcționează creierul, cum învață oamenii, care sunt factorii sociali care afectează succesul învățării, și așa mai departe. Lingvistica aplicată implică mai multe componente: lingvistică, psihologică, culturală, socio-politică, metodologică, etc. De exemplu unul dintre articolele mele care include România este despre politici de învățare a limbilor străine. Contează că Uniunea Europeană duce o anumită politică de multiculturalism, care pe urmă trebuie implementată în fiecare țară a Uniunii. Contează ce își alege Uniunea Europeană să prioritizeze și toate astea au așa un “trickle-down effect“ (un efect de domino) până la nivelul fiecărui viitor profesor și a ceea ce învață el pe băncile facultății sau ale liceului, colegiului pedagogic și așa mai departe. Relația dintre polii opuși ai spectrului (dintre politica guvernamentală și individ) există și trebuie înțeleasă, iar acesta este unul din scopurile mele, unul din motivele pentru care mă întorc mereu acasă. Am făcut un studiu longitudinal pe care l-am început în 2010, la Universitatea Lucian Blaga. Am avut de asemenea câteva cursuri acolo la care au participat studenți masteranzi, dar și profesori care au fost disponibili. Și pentru că cel mai recent studiu l-am făcut în 2017, vreau să scriu un articol despre evoluția pedagogiei limbilor străine în România.
Aceste articole ar trebuie transpuse si într-un limbaj mai puțin științific, de popularizare, ca să aibă acces la informație și dascălii care nu sunt așa umblați.
Estela Ene: Da, dacă ar fi cineva interesat de așa ceva și m-ar invita să contribui aș fi dispusă să colaborez (zâmbește iar, recunoscând că atașamentul față de locurile natale, nu i-ar permite să refuze -n.r.). Problema e că în sistemul universitar, și în România ca și în State, publicațiile sunt direct legate de criteriile de promovare. Pentru mine, ca să devin full professor (ultimul nivel al titlului academic în SUA), în 2020, așa cum plănuiesc, o publicație de genul acela nu ar avea valoare; dar sufletește, ar avea.
Nu te ajută în carieră desigur, dar îi poate ajuta pe alții.
Estela Ene: Întotdeauna trebuie cântărite alegerile și când ziua mea de muncă e de 10-12 ore, nu știu unde aș mai îndesa înca o activitate, dar dacă m-ar invita cineva mi-ar fi greu să spun nu, din cauza legăturilor afective cu țara mea și cu universitatea de la care am plecat, nu-i așa?!
Asta e slăbiciunea ta și a altor români plecați în SUA
Estela Ene: Așa-i. Când m-am dus să fac un workshop în România, eu le-am propus. Eu am creat această oportunitate și nu am pretins nimic în schimb.
Dar nici nu i-a trecut nimănui prin minte să vină cu vreo recompensă
Estela Ene: Nu. Cred că e o experiență destul de comună printre oamenii care au plecat și s-au specializat aici (în America, adică). Cred că e o anumită reticență din partea celor rămași acasă. Nu știu de ce! Cred că ar fi mai ușor de negociat cu românii plecați la specilizări în diverse țări decât cu străinii și am avea de învățat unii de la alții.
Estela Ene la terminarea doctoratului, cu fiica ei, Sofia, în brațe
Cât timp ți-a luat să devii “full professor”? Mai e un an până acolo, dar e ca și cum ai avea sacii în caruță.
Estela Ene: Nu mi-a luat mult timp, a fost exact cum e normal aici. Fiecare etapă are o anumită durată. Mi-am făcut masteratul în 2 ani, mi-am făcut doctoratul în 5 ani și jumătate, în ultimul an am avut-o pe Sofia și îmi scriam teza alăptând în același timp. Apoi am lucrat timp de 1 an într-o corporație la care lucra și soțul meu, până ne-am dat seama amândoi că nu ne interesează mediul corporatist. Noi, venind din România, unde libertatea de opinie a fost atâția ani îngrădită, am resimțit acestă experiență ca pe o limitare a drepturilor, la acel timp. Pe urmă m-am întors în mediul academic și am fost profesor-asistent 5 ani – ăsta e “programul” (“the tenure clock”). În momentul în care ai semnat contractul începe numărătoarea inversă, după 3 ani ești evaluat și în al 4-lea an îți depui dosarul de promovare pentru “tenure and promotion” (adică promovarea și titularizarea într-un post permanent). Și apoi, după ce devii profesor conferențiar, ceasul nu mai e atât de strict, deci încă 5 ani este, de fapt, devreme. În medie, se așteaptă 7-8, chiar 10 ani în această poziție, de profesor conferențiar. Deci o să fiu printre puținii care iau titlul de “full professor” în destul de scurt timp. Mă grăbesc să termin ca după aceea să mă pot concentra pe cercetarea care mă interesează și să deschid alte portițe spre alte căi de a te realiza profesional care nu sunt neapărat legate de câte publicații ai sau câte prezentări publice ai susținut.
Dacă vrei să te numești specialist pe un anumit domeniu, atunci da, trebuie să te specializezi. (foarte adevărat, nu!?)
Consideri că specializarea excesivă te limitează?
Estela Ene: Chiar dacă ești specialist tot trebuie să înțelegi contextul mai general, să înțelegi ce se întâmplă în jurul tău, să înțelegi ce se întâmplă cu specializările legate de specializarea ta. De fapt pregătirea mea este interdisciplinară. Predarea limbii engleze nu înseamnă să știi gramatica limbii engleze și două trei metode de a-i face pe studenți să învețe. Domeniul meu, lingvistica aplicată este echivalentul, în România, a limbilor moderne aplicate, dar acesta nu este un termen exact, adecvat domeniului, pentru că nu aplici limbi moderne. Lingvistica aplicată este o ȘTIINȚĂ socială. Este o știință care se bazează și folosește metoda științifică pe care o folosesc toate științele. Metoda științifică este una, așa se vorbește în mediul academic. Nu există pluralul așa-numitei “the scientific method”, sunt diferite tehnici și modalități de a implementa această metodă.
Ce te-ar interesa să dezvolți după ce închei această etapă?
Estela Ene: Motivul pentru care am ajuns în lingvistica aplicată și nu teoretică este pentru că pe mine mă interesează aplicațiile. Eu vreau să văd rezultatele oricărei descoperiri științifice, indiferent de aria de cercetare. Vreau să văd o schimbare, în bine, a unei clase sociale sau profesionale, oriunde în lume ai alege să te concentrezi. În general, în mediul universitar pozițiile în care poți aplica aceste idei sunt poziții administrative, de unde să poți forma o viziune și trasa o direcție de dezvoltare.
Tu ești, așa cum spuneai, deja antrenată, ca director a două programe educaționale în State. Cum ai ajuns în aceste poziții, ai aplicat? Te-a recomandat cineva?
Estela Ene: Sigur, am aplicat.
N-ai fost numită politic?
Estela Ene: (Râde.) Nu sunt la nivelul acela încă. Da, mi-am terminat doctoratul și pe urmă am intrat în procesul de obținere a job-urilor academice. Aici toți doctoranzii, în septembrie, depun cereri de job. Am trimis nu știu câte, cred că sute, peste tot în Statele Unite. Și dacă le place aplicația ta te sună, te cheamă la interviu, treci prin două, trei etape de intervievare și pe urmă ți se oferă job-ul.
Estela Ene cu familia, în Boston
Avem aceasta discutie acasă la Boston, orașul în care lucrează soțul tău și unde fiica ta merge acum la școală. Serviciul tău este în Indianapolis unde ați locuit o vreme cu toții, dar azi tu faci naveta cu avionul.
Estela Ene: Da, 2 ore jumătate cu avionul! Am locuit cu toții acolo, pe urmă soțul meu a venit aici la Harvard. Am crezut că va fi temporar, dar temporarul devine definitiv de multe ori în viață și iată-ne în această situație. La început fiica noastră, Sofia, a rămas cu mine și făcea soțul meu naveta, apoi a venit la Boston și acum fac eu naveta. În fine, sper să ne reunim.
În America e destul de comun să faci naveta două ore și jumătate, mai mult cu mașina ce-i drept, dar se poate și cu avionul.
Estela Ene: Nu e un mod de viață pe care îl recomand și nu cred că și-l alege nimeni de plăcere, dar este într-adevăr răspândit și încurajat pentru motive îndoielnice de către angajatorii care în loc să te ajute să-ți reunești familia, să te ajute să gasești un post pentru partener, soț, soție, copil, răspund în acest fel ”oh, this is common”, (oh, dar asta e ceva normal). Am auzit de cazuri și mai disperate, cu unul din parteneri în Boston, altul în California.
De ce crezi că încurajează americanii acest sistem?
Estela Ene: Pentru că societatea asta vrea să fie productivă mai presus de toate și relațiile interumane nu sunt prețuite la același nivel. Se promovează ideea aceasta că poți să îți compartimentezi existența. Ca și cum ai avea două vieți paralele care nu interacționează. Una personală și una profesională. Asta este atitudinea oficială a angajatorului: nu-ți aduci problemele personale la serviciu și asta e un fel de a nu ține cont sau de a eclipsa anumite probleme sociale care există. Ca femeie poți fi ușor discriminată de atitudinea aceasta. Știi și tu că acum ai copii și vezi cum în momentul în care devii mamă ți se adaugă un nivel de complicații și responsabilități care pur și simplu nu-ți mai permit să-ți desparți atât de ușor viața personală de cea profesională. Și ar trebui, la locul de muncă, să ai voie să aduci anumite realități ale vieții personale în discuție. Dacă sistemul este construit însă în așa fel încât nu vorbim de probleme personale, nu ai nici puterea de a cere anumite drepturi. Trebuie să suferi consecințele pentru că “ai făcut o alegere personală”, cum se spune. Nu știu cum sunt primite în România aceste mesaje.
Cum ar putea fi primite?
Estela Ene: În România mi se pare că femeile sunt conștiente de cât de dificilă este viața lor, dar o acceptă ca pe o fatalitate, un dat al condiției biologice, al culturii și al tradiției. La un moment dat cred că trebuie făcut pasul de la înțelegere la activism. Sper că nu am jignit pe nimeni.
Cititorii trebuie să înțeleagă că tu trăiești de peste 20 de ani sub influența unei culturi civice diferite. Chiar la ora la care noi povestim despre aceste lucruri, în centrul Bostonului are loc un marș al femeilor.
Estela Ene: Să știi că nu a mai ținut pasul și a început să se dezintegreze mișcarea. Ascultam, chiar înainte să ajungi tu, un reportaj la NPR (Postul Național Public de Radio). S-au certat liderii. Dar mă întrebam de ce primul marș al femeilor împotriva lui Trump a avut loc după confirmarea alegerilor și nu înainte! Americanii cred cu tărie că democrația funcționează “no matter what” (indiferent de situație) și asta mi se pare o atitudine destul de naivă. Dacă ei s-ar uita puțin în jur și ar întelege lumea mai bine, poate ar învăța ceva. Adică, de pildă, să reacționeze mai repede daca vor să aibă rezultate.
Poate americanii sunt ardeleni
Estela Ene: Râde. Da, și ca ardelenii, măcar sunt statornici. Tot mărșăluiesc.
Ce citești zilele astea? Am intuit interesul tău pentru Barbara Kingsolver. Ai apucat să citești ce știu că ți-ai propus – Poisonwood Bible?
Estela Ene: Da, abia am terminat-o.
E o carte pe care ai recomanda-o oricui îi place să citească, ziceai. Din ce motiv?
Estela Ene: E o carte foarte lungă, am început-o de câteva ori și am fost învinsă de lungime și de densitatea ideilor, dar până la urmă am reușit s-o termin. Tratează multe probleme foarte importante. Ca orice carte bună este o carte despre umanitate.
Într-un top al celor mai bune cărți pe care le-ai citit pe ce poziție ai plasa-o?
Estela Ene: Sus, sus de tot. Este și despre condiția imigrantului, despre geopolitică, despre diferențele de gen. Mi s-a părut foarte interesantă experiența acestei familii de misionari care își urmează tatăl, capul familiei, în Congo, și își schimbă radical viața. M-a frapat discuția despre democrație și comparația dintre punctul de vedere american pe care unele dintre personaje îl reprezintă și punctul de vedere al exponenților unei țări cu care marile puteri joacă ping-pong. Asta este o situație cu care românii se identifică foarte îndeaproape și mi s-a părut interesant cum într-un context african există aceeași percepție despre democrație și despre ce înseamnă să fii o țară bogată, dar lipsită de putere în același timp. Este și despre femei cartea aceasta, despre ce înseamnă să fii spiritual, despre religie “what`s the right way to perceive it, to spread it and so on” (calea dreaptă de înțelegere și răspândire a credinței și așa mai departe).
Am putea încheia cu această recomandare de lectură. Alte mesaje pentru cititori?
Estela Ene: Nu am mesaje grandioase pentru toți cititorii revistei; ideea de concluzie are așa o finalitate, de parcă stau să mor și trebuie să îmi las ultimele cuvinte de înțelepciune. Copiază ceva de la Andrei Pleșu, de obicei sunt de acord cu ce zice el. (râde)
Ne amuzăm teribil, dar până la urmă suntem de acord că asta nu e chiar o concluzie rea!
Laura Bandila Goldberger
Freelancer, USA
*articol publicat în ediția tipărită Capital Cultural 16
for english, click here.
