Bunică-mea nu mai ieșise din sat de mai bine de 10 ani. Noi, nepoții ei, stăteam în câte-o seară târziu și ne miram: „Îți dai seama, să nu meargă nici până la Bălcești?! Să nu vadă ea și altă lume? ” Pân’ la Bălcești erau 18 Km, acolo mergeam zilnic la liceu. Iar ea ne răspundea de fiecare dată: La ce să mai plec de acasă? Sunt bătrână, nu mai trebuie să văd nimic, nu mă mai ajută pe mine să știu despre alții. Mergeți voi, dar să nu pierdeți timpul de pomană, măcar să prindeți ceva de la ăi mai deștepți.
Cei drept, mi-au tot răsunat vorbele ei în minte, mai ales când am aflat că nu suntem noi cei mai buni la matematică și la franceză, că nu doar la noi în sat erau copii buni la alergat și la handbal. Că nu suntem cei mai cu moț, așa cum credeam. De fapt, nici noi nu ieșiserăm mai departe de Bălcești și nu ne spusese nimeni că dincolo de bula noastră e o mare de oameni, idei, probleme și soluții. Cu cât voiam să descoperim mai mult, cu atât începeam să conștientizăm câte avem de recuperat, de aflat, de văzut.
Unii sunt norocoși de-a dreptul și au ocazia să călătorească și să experimenteze de mici. Alții au noroc cu serviciul, merg în alte țări la schimburi de experiență. Mai e și categoria celor care se mută dintr-o țară în alta până-și găsesc ritmul spiritual, financiar, profesional sau de alt fel. Câți oameni, atâtea povești despre mobilitate, călătorii, experiențe, drumuri cu dus și parcă tot mai rar și cu bilet de întors.
Restul, descoperiți în Capital Cultural nr. 16- ediția de primăvară.
ilustrație: Diana Blaga
*material publicat în Capital Cultural nr. 16, ediția tipărită
