De fiecare dată când mergem într-o comunitate nouă, întâlnim copii cu părinți plecați în străinătate. „Unde e tatăl tău?“, întrebăm. „E plecat dincolo“, ni se răspunde. Vedem case în construcție și întrebăm cine locuiește acolo. „Nu stă nimeni, sunt plecați“, ni se răspunde. Am fost în mai multe spitale din Sudul României, acolo unde nu sunt suficienți doctori, asistente și infirmiere. „Au plecat dincolo“, ni s-a spus. Iar visul celor care au rămas în țară și se zbat să supraviețuiască e să plece, să strângă bani și să se întoarcă, pentru că în urma lor rămâne întotdeauna dorul de acasă.

Anul acesta, în ianuarie, am plecat în Spania și am început să lucrăm la proiectul pe care voiam de multă vreme să îl facem: o serie de reportaje și portrete cu românii din diaspora. O să călătorim un an și jumătate – cel puțin – prin țările din Europa în care trăiesc cei mai mulți români și o să documentăm unde locuiesc și ce muncesc aceștia, care sunt motivele care i-au făcut să plece din țară, ce a însemnat pentru familiile lor această schimbare și cum s-au integrat în noua lor țară și în noua lor viață.

S-a speculat prea mult cine sunt și ce vor românii din diaspora, iar oamenii aceștia au fost mai mult cifre decât povești și portrete individuale: se estimează că între 3,5 și 5 milioane de români trăiesc în străinătate. Noi vrem să le facem vocile auzite și să înțelegem de ce au plecat, ce au lăsat în urmă și ce au găsit acolo. Cum sunt comunitățile de români din Spania, Germania sau Suedia? Ce mănâncă? Unde locuiesc? Cum își petrec timpul liber? Ce fel de relații sunt între ei? Sunt respectați? Sunt discriminați? Ce i-a făcut să plece? Ce i-ar convinge să se întoarcă?

Suntem de o lună și jumătate în Spania și, până acum, n-am prea avut ocazia să ne exersăm spaniola, pentru că am vorbit tot timpul românește. Am întâlnit români peste tot: la benzinăria cu autoservire unde nu știam pe ce butoane să apăsăm și, de nicăieri, a venit un român să ne ajute. În parcare, la supermarket, când Cosmin era sub mașină și un român a oprit lângă noi să ne întrebe ce am pățit. În blocul în care ne-am dus să facem un interviu cu un alt român. În magazine, pe străzi, pe malul râului Ebru, unde se pregăteau să facă un grătar.

Toți cei pe care i-am intervievat până acum vorbesc despre aceleași lucruri, deși toți sunt diferiți: îi înfurie corupția, se tem de sistemul medical din România, îi dezamăgește că au trecut 30 de ani de la Revoluție și încă nu avem autostrăzi care să traverseze țara de la un capăt la altul, se plâng de serviciile publice și urmăresc mereu ce se întâmplă în România, deși sunt plecați de 19 ani, de șapte sau de doi.

„Acasă“ rămâne întotdeauna țara în care te-ai născut și în care te-ai format, în care trăiesc părinții și copiii tăi. Nu ai plecat niciodată de-adevăratelea atâta timp cât tot ce iubești mai mult este încă în țară și te așteaptă. Dorul de țară al românilor pe care i-am întâlnit până acum în Spania este emoționant și subtil: o ie păstrată cu grijă în dulap, sarmalele și cârnații din congelator, o farfurie de ceramică de la Horezu, un grătar cu prietenii români pe terasa de pe bloc și o caserolă cu mici cumpărată de la magazinul românesc din Barcelona.

de Elena Stancu și Cosmin Bumbuț

*material publicat în Capital Cultural nr. 16, ediție tipărită