Mobilitatea e un posibil atribut al Europei Unite de care au profitat din plin cetățenii Estului, liberi să circule, să lucreze, să își proiecteze viața în absența granițelor. În România, mobilitate e cuvântul care definește o generație de artiști formați după anul 2000, acum între 30 şi 40 de ani, tineri care au avut acces la burse și stagii internaționale de formare profesională posibile mai ales după aderarea României la UE. Dispariția granițelor și vizelor le-a facilitat accesul la  programele de studii europene, le-a permis să-şi proiecteze carierele la scară internațională.

Pentru a înţelege ce însemnă mobilitatea pentru această generație am propus un chestionar la care au răspuns actori, autori dramatici și regizori români care trăiesc în afara țării dar continuă să lucreze și în România. Sunt trei tineri pentru care dispariţia granițelor fizice a abolit granițele de limbă, de cultură și cele mentale de reprezentare a propriei cariere în lume.

Născute din baia multiculturală în care trăiesc, spectacolele lor au vibrația prezentului, iar creațiile lor reflectă efectul mobilității lor fizice. Alexandra Badea trăieşte din 2003, iar Eugen Jebeleanu din 2010 în Franţa, Bogdan Georgescu s-a mutat acum trei ani la Berlin. Toți trei sunt absolvenți ai UNATC și continuă să producă spectacole și pe scenele românești unde aduc subiecte și abordări inspirate de noile raportări la istoria și realitățile lumii globalizate în care trăim.

Chestionarul mobilitate, cum am numit setul între­bărilor comune la care au răspuns, e suportul documentar cu care schițăm harta afirmării lor profesionale europene. Motivele plecării din România se regăsesc în contactul cu lumea liberă din anii formării, în posibilitatea realizării profesionale necon­diţionate de apartenenţa la un sistem. Mutarea în alt spaţiu cultural exprimă dorința de a se dezvolta într-un mediu cosmopolit, dinamic dar şi refuzul mentalității conservatoare do­mi­nante în societatea românească, refuzul constrângerilor sociale de tipul familiei tradiţionale.

Alexandra Badea: Cred că am ales Franța cu mult înainte de a locui acolo, la primele vizite, prin anii `90. Îmi era clar că la un moment dat voi trăi într-un spațiu cultural cosmopolit în care pot întâlni oameni din orice parte a lumii. Acesta e motivul principal pentru care m-am mutat la Paris în 2003, imediat după absolvirea UNATC. Mi-ar fi fost mai simplu să lucrez în România în primii ani, cunoșteam destul de bine sistemul și veneam dintr-o promoție care fusese remarcată. Aveam însă nevoie de o experiență nouă. Franța era țara pe care o cunoșteam cel mai bine și spaţiul care mi se părea cel mai deschis internațional, cel puțin pentru teatru.

@Liova Jedlicki

Eugen Jebeleanu:  Am avut șansa să merg în turneu la Paris cu Teatrul Național din Timișoara cu spectacolul Boala familiei M. (regia Radu Afrim) și momentul acela m-a marcat ș mi-a trezit interesul pentru spațiul cultural francez. Ca actor, lucrasem deja cu regizori importanți (Radu Afrim, Radu Apostol, Alexander Hausvater, Ada Lupu) și îmi doream să experimentez și alte viziuni asupra teatrului, în afara României. Terminasem actoria la UNATC și îmi doream să fac multe, să văd și să cunosc cât mai mult, să mă dezvolt și să îmi găsesc locul. Am urmat un stagiu de actorie de un an la Conservatorul Național Superior de Artă Dramatică din Paris și în acea perioadă ICR Paris mi-a propus o rezidență de creație finalizată cu un spectacol la Sala Bizantină a Palatului Behague. Așa am început să lucrez ca regizor în Franța iar, puțin câte puțin, Parisul a devenit acasă. Nu cunoșteam aproape deloc limba franceză atunci când m-am decis să mă mut la Paris. Am simțit pur și simplu că acolo e locul meu în acel moment. Să spunem că a fost destinul meu.

@Amandine Besacier

Bogdan Georgescu: Am plecat prima dată din România în 2004 cu o bursă Open Society Foundation la Universitatea Vermont pentru un an de zile, unde am studiat de la regie de teatru și scriere dramatică, la identitate de gen în literatura engleză și patinaj artistic. A fost un an fabulos. Terminasem anul doi la UNATC Regie Teatru. Interacțiunea cu societatea americană și sistemul educațional american a făcut deosebit de grea întoarcerea în țară după un an. Însă m-am întors și mi-am creat un spațiu protejat, grupul TangaProject, împreună cu alți patru colegi regizori (Miruna Dinu, Vera Ion, Ioana Păun și David Schwartz) pentru a putea continua căutările inițiate în Statele Unite, teatru comunitar și implicat social. Din acel moment a început pentru mine o perioadă de zece ani de „navetă” între România și Statele Unite – proiecte, producții, rezidențe artistice sau burse de studii. În 2014 m-am mutat la New York pentru o perioadă de doi ani, iar în 2016 m-am stabilit la Berlin. În Germania venisem pentru un proiect de șase săptămâni, realizat împreună cu teatrul Hebbel am Ufer (HAU), iar de-atunci au trecut deja aproape trei ani. Motivele plecării sunt și personale și profesionale, însă în primul rând personale. Discriminarea, abuzurile și ura manifestă împotriva comunității LGBTQ+ din România, nu doar în rândul societății, ci și a instituțiilor publice – de la sistem medical, la juridic și poliție – fac imposibil un minim trai decent. Iar după ce descoperi că există locuri în lume în care poți să trăiești fără frică, în fiecare secundă, e greu să mai accepți să trăiești într-un asemenea loc. Nu am ales Germania. Nu-mi plăcuse Berlinul. Dar după proiectul The Unlikely Event realizat în toamna anului 2016 cu HAU, mi s-au propus încă trei proiecte pentru anul următor. Și-atunci am preferat să mă stabilesc aici, iar în România sau Statele Unite să merg doar când am treabă. Nu vorbesc germană, însă la Berlin poți trăi și lucra fără a avea neapărat nevoie de limba germană. În repetiții pentru proiectele realizate cu HAU lucrez cu traducători.

@Alon Cohen Raz

Pentru cei trei artiști, plecarea din România nu a însemnat abandonul culturii române și nici al relațiilor profesionale din mediul teatral românesc. Colaborările cu teatre (inde­pendente și de stat), dinainte și de după plecare, dovedesc relevanța și viabilitatea temelor spectacolelor lor.

Alexandra Badea: A fost o perioadă intensă în anii 2007-2010 în care am lucrat mult în România. Cu Mihaela Michailov am regizat trei spectacole pe textele ei la TNB, Teatrul Foarte Mic și la  TNTimișoara, după care a urmat o pauză destul de lungă. Am început să scriu și scrisul mi-a luat foarte mult timp. În România m-a dezamăgit durata de viață scurtă a spectacolelor. Am revenit anul trecut la Sibiu cu un text pe care l-am scris pentru trupa tânără a teatrului, primul meu text scris în română, Perfect compus, prezentat în luna februarie în turneu național în proiectul TNRS „Manifest pentru dialog”.

Eugen Jebeleanu: Încerc să fiu conectat cât pot de mult la mediul teatral românesc. Petrec în România aproape jumătate de an și lucrez destul de mult aici. Am 11 spectacole făcute în țară de când regizez. Primele spectacole le-am făcut în mediul independent, la Green Hours și Unteatru, cu o echipă de tineri actori formidabili, marea majoritate foști colegi de la UNATC, care s-au plimbat mult în festivalurile din țară, ceea ce a oferit vizibilitate muncii noastre. A urmat Alice, de Yann Verburgh, la Teatrul Gong din Sibiu, primul meu proiect într-un teatru de stat. Spectacolul Ea e băiat bun de la Fabrica de Pensule din Cluj, cu Florin Caracala, a însemnat alt pas major pentru mine și a fost primul spectacol care a circulat în străinătate. Mai apoi colaborarea cu Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu a fost, poate, cea mai solidă și creativă perioadă a mea de până acum. Acolo am regizat 20 Noiembrie cu Ali Deac, Familii cu o trupa de tineri actori extrem de dedicați si talentați și Vedere de pe pod cu trupa permanentă a Teatrului, spectacol de care sunt foarte mândru și la care am lucrat cu niște actori formidabili. O altă experiență și întâlnire extraordinară a fost cea cu trupa de actrițe fabuloase a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț unde am făcut Feminin de Elise Wilk. La aproape toate spectacolele am colaborat cu scenografa Velica Panduru, care a contribuit foarte mult la formarea mea, și unele cu Yann Verburgh, cu care mă formez zi de zi.

Bogdan Georgescu: Mă interesează să lucrez exclusiv cu femei, comunitatea LGBTQ+, adolescenți și comunități marginalizate. Lucrez în continuare în România, pentru că e spațiul cultural pe care îl înțeleg cel mai bine, și cred că lucrurile se pot schimba, se pot îmbunătăți și e vizibil că asta se întâmplă. Însă mult prea lent și mult prea precar, cu sacrificii care au ajuns să fie inacceptabile pentru mine. Nu cred că poți ajuta cu nimic pe nimeni, dacă nu te poți ajuta nici măcar pe tine însuți. Lucrez cu instituții publice sau organizații nonguvernamentale din România, care împărtășesc aceleași valori și principii, care oferă spații de creație protejate, libere și angajate. Organizația O2G, înființată de grupul tangaProject împre­ună cu Maria Drăghici și Irina Gâdiuță, este principala mea punte de legătură cu spațiul românesc. Anul trecut am realizat la Macaz Teatru Bar Coop. spectacolul Lalele, Lalele, un performance creat împreună cu alți zece artiști români care își asumă public apartenența la comunitatea LGBT+ din România. Colaborarea mea de lungă durată deja cu Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu continuă, după trilogia Câtdedepartesuntemdepeșteriledincareamieșit? – care include Antisocial, #minor și MAL/PRAXIS – o trilogie dedicată sistemului educațional din România. Spectacolele au fost realizate în co-producție cu Departamentul de Artă Teatrală al Universității Lucian Blaga din Sibiu, și fiecare din cele trei producții a implicat studenți masteranzi, procesul de construcție a spectacolelor fiind împărțit în ateliere de diseminare a tehnicilor și metodelor de lucru pentru acest tip de teatru – Arta Activă – și repetițiile propriu-zise. Tot anul trecut am început colaborarea cu Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova la proiectul „Retroelectro”, un spectacol pornind tot de la o poveste reală din Bistrița, orașul pe care îl cunosc cel mai bine din România, cu toate nenorocirile lui.

@Dragoș Dumitru

Asimilarea în mediul cultural al țării de adopție nu e un deziderat pentru cei trei artiști, mai ales că acum trăiesc în societăți care valorizează diferențele și profită de influențele pe care le pot primi tocmai de la această mobilitate între culturi, mentalități, moduri de înțelegere a lumii. Menținerea legăturilor cu mediul teatral românesc în care continuă să fie activi le permite să nu își renegocieze identitatea artistică, să nu aspire la asimilare. Iar avantajul mobilității între scenele autohtone și cele ale țării de rezidență e fără îndoială toleranța și viziunea panoramică asupra lumii.

Eugen Jebeleanu:  Nu am întâmpinat dificultăți pentru că nu mi-am dorit să mă integrez și nici să fiu adoptat. Mă consider un tânăr regizor european. Lucrez și în Germania de doi ani și limba sau spațiul nu prea schimbă mare lucru în felul meu de a aborda lucrul la scenă. Sunt adeptul unui teatru în care diversitatea este nucleul proiectelor. Îmi place când putem vorbi mai multe limbi, când nu există o mentalitate unică. Vreau să cunosc cât mai multe feluri de a gândi, cât mai mulți artiști străini, să existe dialog, complicitate, coeziune. Sigur că e important contextul în care se produce un spectacol, dar nu nu simt că naționalitatea își spune cuvântul în ceea ce fac. Sunt un român care trăiește în Franța, atât. În rest, sunt un nomad din punct de vedere profesional.

Bogdan Georgescu: Cred că cel mai important lucru e descoperirea unei comunități din care poți să faci parte și care funcționează real ca o familie pe care o alegi. Nu mă refer neapărat la mediul teatral, ci mai degrabă la cel personal, însă aici cele două se suprapun de multe ori. Am încercat crearea de comunități, atât personale cât și profesionale în România, însă obstacolele și greutățile cu care fiecare dintre membri se confruntă acolo, fac foarte dificilă coagularea reală. Avantajele mobilității au adus în primul rând o viață de zi cu zi decentă, o conexiune cu mine însumi reală, nepervertită de diferite presiuni sociale, ca la zece ani, când încă nu eram conștient de toate problemele societății în care mă născusem. Apoi, îmi doresc să fiu contemporan cu Lady Gaga și Beyonce, nu cu Ion Caramitru.

Alexandra Badea: Mă consider artist european. Cred că am cunoscut aceleași dificultăți pe care le cunoaște orice tânăr ar­tist care nu vine din sistemul instituționalizat. Nefăcând o școală prestigioasă de teatru în Franța nu cunoșteam mediul, dar sunt o grămadă de artiști francezi în aceeași situație. Mi-a luat timp să cunosc oamenii și ei să cunoască ceea ce fac. Iar această mobilitate mi-a oferit, poate, o viziune mai complexă a lumii în care trăim.

Privită de la distanța unui deceniu, opțiunea tot mai multor artiști români de a trăi în altă cultură poate părea o ten­dință generațională. Totuși, argumentele sunt în primul rând personale, iar un rol decisiv îl joacă înțelegerea mobilității ca oportunitate de a trăi și de a se exprima liber.

Alexandra Badea:Pentru mine a fost o decizie personală. Aș fi luat, cred, aceeași decizie și dacă aș fi trăit în anii `70, dacă aș fi putut. Sau mai ales atunci, probabil. Evident că deschiderea granițelor, intrarea României în Europa facilitează anumite lucruri. Eu am plecat cu câțiva ani înainte. Birocrația nu m-a frânat.

Eugen Jebeleanu:  Ar fi absurd să nu luăm în seamă că suntem în Europa, că granițele nu mai sunt  o barieră și sunt mai simple conexiunile internaționale. Nu zic că trebuie să plece oamenii din țară, ci că înmulțirea proiectelor de cooperare cu alte țări ar fi un câștig pentru toți. Eu nu mi-am dorit să plec și nu consider că am părăsit țara. A fost o conjunctură propice parcursului meu, alimentată de tendința spre cunoaștere, curiozitate și, bineînțeles, dezvoltare. E păcat însă când pleacă oamenii din cauza lipsurilor, dezamăgirilor și injustiției din țară.

Bogdan Georgescu: În contextul Uniunii Europene e ca și cum cineva m-ar întreba de ce m-am mutat de la Bistrița la București. M-am mutat pentru că la Bistrița nu exista și nici nu există în continuare teatru, iar eu îmi doream să fac doar asta. Îmi amintesc și acum cu câtă frică răspundea lumea la decizia mea de a da la regie teatru la 18 ani. Îmi povesteau despre o doamnă din Bistrița, pe care n-am cunoscut-o niciodată, care dăduse de 12 ori la regie, după care a renunțat. Am fost primul din oraș care a reușit. (Radu Afrim e din același județ, însă din alt oraș.) Tot astfel și mutarea la Berlin. Nu știu dacă e o tendință a generației, însă așa cum nu aș fi rămas niciodată la Bistrița, pentru că e evident că limitele erau greu de îndurat, așa a devenit și Bucureștiul imposibil pentru mine la un moment dat și a trebuit să găsesc o soluție. Și pleci. Nu percep această presiune a imigrantului, pentru că de fapt suntem în același spațiu cultural, un spațiu patriarhal al dominării bărbatului alb heterosexual care trebuie să se sfârșească. Lupta e comună, diferențele culturale sunt irelevante într-o perspectivă largă.

Ultima întrebare chestionează îmbogățirea temelor și limbajului artistic al fiecăruia, ca efect al circulației între spații geografice și culturale.

Alexandra Badea: Faptul că am traversat spații culturale diferite și că am întâlnit și lucrat cu oameni din țări diferite a modificat modul în care privesc lucrurile și temele pe care le aleg. În ultimii ani, când lucrez un spectacol îmi pun întrebarea, ce e relevant ca subiect în acel loc? Ce am eu să le spun oamenilor pe care îi întâlnesc timp de două luni în orașul în care lucrăm, care e povestea noastră comună? Perfect compus este un text construit în oglindă cu proiectul trilogiei pe care îl dezvolt acum în Franța (Points de non-retur), despre felul în care poveștile acunse din trecut ne influențează viața în prezent. Nu este teatru documentar, ci vorbesc despre oameni, despre cum parcurg ei procesul descifrării trecutului. Cred că asta poate interesa pe oricine, oriunde, chiar dacă anumite detalii sunt, poate, mai greu de înțeles. Dacă nu aș fi ajuns în Franța nu aș fi aflat atât de multe lucruri despre pogromul de la Iași, care e punctul de plecare al textului; în jurul lui se dezvoltă povestea primei generații a personajelor din Perfect compus. La Paris l-am cunoscut pe Isaac Chiva, supraviețuitor al pogromului de la Iași și de aici a plecat totul.

Eugen Jebeleanu:  În Franța, urmărind Festival d’Automne de la Paris și Festivalul de la Avignon mi-am educat spiritul civic. Am înțeles, astfel, necesitatea teatrului politic, a celui social și dimensiunea teatrului popular. Caut în toate proiectele mele să existe o conectare la realitatea spațiului și a contextului în care spectacolul se produce. Încerc să vorbesc despre întrebările care mă frământă în legătură cu actualitatea, teme care mi se par arzătoare în societate, și să creez emoție în jurul unor subiecte sau povești invizibile cu care să trezesc empatia spectatorilor.

Bogdan Georgescu: În teatru îmi voi canaliza resursele și instrumentele de lucru în a crea spații de expresie pentru comunitatea LGBTQ+, femei, adolescenți și comunități marginalizate, prin toate căile de expresie posibile. E timpul nostru. Nu scriu teatru documentar, n-am scris niciodată. Sigur, uneori textele pleacă de la unele materiale documentare, însă ficționalizate, reconstruite într-o structură dramatică. Nu știu cum se numește, însă ceea ce fac nu e teatru documentar în sensul Verbatim. Mobilitatea cred că modifică raportarea la public. Cui te adresezi și ce îți propui să aduci în discuție? Asta se modifică și îți reorganizează tehnicile de investigație și de structurare.

E timpul lor, al artiștilor care au știut să profite de mobi­litate, să gândească global, să privească Europa culturală și lumea ca pe scena evoluției lor profesionale, să iasă din sistemul local și să depășească legăturile de co-sanguinitate artistică la care te condamnă închiderea într-un unic sistem. Plecând din țară și-au urmat instinctul și oportunitățile s-au deschis una din alta. Plecând, nu au avut un plan de carieră; declară că nu îl au nici acum. Dar își doresc să extindă harta teritoriului artistic experimentat de la teatru la cinematografie. Toți trei sunt pregătiți să facă film. Eugen Jebeleanu a început în februarie 2019 lucrul la primul lungmetraj pe care îl regizează în România. Alexandra Badea are două proiecte de lungmetraj care așteptă momentul propice realizării lor. Iar Bogdan Georgescu, în calitate de producător artistic, a câștigat cu Blue Boy semnat de regizorul Manuel Abramovic pemiul juriului, „Ursul de argint” pentru scurtmetraj la Berlinale 2019 – Festivalul International de Film de la Berlin. E timpul lor, al artiștilor și creației lor născute din mobilitate, interculturalitate și deschidere spre lume. Sensul graniței din raniță, din piesa Adei Milea percepută ca manifest al generației `90, e renegociat cu fiecare spectacol semnat de artiștii români ai generației 2000 stabiliți lângă alte granițe. Ei extind prin proiecte lor granițele mobilității.

cover foto: Dragoș Dumitru