Interviu cu sociologul Gelu Duminică

Sociologic despre o epocă a cenzurii, despre perioada de după Revoluție nu poți să vorbești decât cu un sociolog, iar noi l-am provocat, în acest sens, pe Gelu Duminică. Am discutat despre nostalgii și metehne, despre tranziție și libertăți, dar și despre peștera descrisă de Platon, iar toate acestea vin în sprijinul demersului de a pune comunismul între niște coordonate care să ne ajute în felul în care ne raportăm la vremurile trecute și la ce păstrăm, ca societate și ca individ, de atunci, de pe vremea comunismului.

Există nostalgici ai perioadei comuniste, sunt cei care văd beneficiile epocii: aveai un loc de muncă asigurat, se construia mult și bine. Ce se întâmplă în percepția lor? Cum uită sau cum fac această selecție? Cum rămâne cu interdicțiile, cenzura, foamea, cu făcutul temelor la lumina lumânării? Se șterg toate acestea din memorie? E o falsă nostalgie?

Gelu Duminică: La un anumit timp după ce o relație se consumă, avem tendința de a rămâne doar cu ceea ce a fost bine. Și în acest caz, este la fel. Am uitat lipsurile, fricile și griul din viața noastră și am rămas doar cu imaginile despre ceea ce noi considerăm că „era bine atunci”.  De fapt, cred că marile nostalgii sunt după trei elemente: falsul sentiment de egalitate care exista în societatea comunistă (și dacă aveai bani, nu prea aveai voie să îi arăți), siguranța locului de muncă și faptul că „statul îți dădea casă”. Că în casa aia stăteai în frig, că unele case erau demolate pentru a face loc cartierelor de blocuri înalte, că nu aveai libertate și că trăiai cu teama de a nu fi turnat la Securitate, se pare că nu mai contează.

Ciudat este faptul că foarte mulți tineri, care nici măcar nu erau născuți atunci, consideră că atunci era mai bine. Și aici responsabili sunt părinții și bunicii care, așa cum spuneam mai sus, au uitat multe orori ale vremurilor pentru simplul motiv că acelea nu se aplicau lor, ci altora: ei nu erau prigoniți, nu se încălzeau la aragaz și aveau un loc de muncă. În plus, nu aveau pe cine să „dușmănească” pentru că ar avea mai mult decât ei, tocmai pentru că se crea impresia că toți suntem la fel. 

Gelu Duminică


Cum a fost tranziția pentru români? Au fost pregătiți pentru ceea ce a urmat?

Gelu Duminică: Haos, așa a fost. Libertatea a fost prost înțeleasă și după ’89 au urmat ani de „haiducie” în care anomia a fost văzută ca „libertate”. Puteai să faci aproape orice și „aventurierii” au putut să-și impună regulile în mai toate domeniile, inclusiv în zona economică și în politică. Poate și de aceea suntem unde suntem acum, pentru simplul motiv că elementele definitorii ale democrației nu au fost parte a culturii românești, prin cultură înțelegându-se tot ceea ce noi transmitem non-genetic. „Descurcăreala” românească, faptul că furtul de stat nu era văzut drept furt, faptul că normele nu erau pentru toți ci „șmecherii” aveau propriile reguli, toate acestea au făcut ca încă după 30 de ani să ne aflăm în tranziție. Generația asta, care a reușit să vadă lumea civilizată construită pe democrație solidă, a început să impună regulile și în țară. Ușor, ușor, europenizarea României se întâmplă. Clar că nu am fost pregătiți și parte din România încă nu este.

 
Dar libertatea de exprimare? A fost înțeleasă corespunzător? 

Gelu Duminică: Mai ales atunci când au venit minerii în Piața Universității (râde). Nici acum nu e înțeleasă! Exemplu concret: modul în care s-a dezbătut (dacă s-a întâmplat) în perioada ultimelor alegeri. „Cine nu e cu noi, e împotriva noastră” e o chestiune care în România a găsit un teren fertil și pentru faptul că educația de calitate nu prea a fost disponibilă maselor. „Dubito” ca factor de dialog este văzut în acest spațiu ca o slăbiciune. Noi vrem „tătuci”, oameni care să ne coordoneze și să ne ofere „adevăruri”. Comunismul, și nu numai, ne-a înlănțuit în peștera descrisă de Platon.

Care pe care? Cei care au ieșit din întunericul peșterii au șanse să îi aducă la lumină și pe ceilalți?

Gelu Duminică: Au, sigur că au. E nevoie să găsim calea de comunicare și comunicatorii pe care ceilalți, indiferent cine sunt ei, să o înțeleagă și să aibă încredere. Atâta timp cât ne împărțim între  „rezist” și cei de la „Căcâna”, între PSD-iști și liberali, între „asistați sociali” și „la buget contributori” etc., fără să înțelegem că România este una singură și că ea este diversă și stratificată, schimbarea se va lăsa așteptată. Eu nu cred în teoria existenței mai multor Românii și cred că această teorie nu face decât să întrețină pseudo-superioritatea unora și să adâncească dihonia și clivajul. Așa că pentru a ieși din peșteră trebuie să înțelegem că oamenii care trăiesc acolo au nevoie de lideri autentici și credibili care să anunțe schimbarea și să arate că într-adevăr o pot produce.

Faptul că puteam să ascultăm muzică bună și să ne cumpărăm casete a fost cea mai mare șmecherie a adolescenței mele. 

Revenind la comunism, atunci se făceau cozi pentru că produsele erau puține, trebuia să ai ce să pui pe masă. Acum, rafturile supermarketurilor sunt pline, iar cozile sunt, mai ales de sărbători, ca pe vremea lui Ceaușescu. Au rămas românii cu sechele?

Gelu Duminică: Cozile nu sunt pentru că nu se găsesc produse, ci pentru că am ajuns să consumăm haotic. Lipsurile din acea perioada au generat angoase și faptul că ai, echivalează cu faptul că ești cineva. Cumpărăm multă mâncare și suntem campioni europeni la cantitatea de mâncare pe care o aruncăm. 

Ce alte metehne a luat românul din perioada respectivă?
Gelu Duminică: Poate cea mai rea meteahnă consolidată de acea perioada este obediența față de lider. În ultimii ani, generația care a „ieșit din peșteră” și a văzut lumina democrațiilor europene începe să schimbe și această situație. Piramida demografică nu ne ajută prea tare. 

Se dă un caz concret. Persoană care pe vremea răposatului își făcea temele la lumina lumânării, pleca de acasă cu cheia de gât, pentru care Dumnezeu era o noțiune interzisă. Cât își pune amprenta o astfel de experiență?

Gelu Duminică: Și atunci bisericile erau pline. E drept, acum biserica este mai vizibilă și mai influentă. Cât despre elevul din perioada comunistă care pleca cu cheia de gât la școală, pot să vă asigur că timpul petrecut de acesta cu părinții în acea perioadă era de mai bună calitate, era mai mult decât cel petrecut de un elev din zilele noastre. Pentru simplul motiv că presiunea pentru performanță era mai mică, iar oportunitățile de petrecere a timpului liber erau infinit mai puține.

Ce amintiri aveți din perioada comunistă? La Revoluție câți ani aveați?

Gelu Duminică: Aveam 12 ani și îmi aduc aminte că atunci au început să difuzeze imaginile cu ceea ce s-a întâmplat în București, mama plângea de grija fraților mei mai mari care erau în armată. În rest, ceea ce mi-a rămas în minte era teama cu care se asculta Europa Liberă și sfaturile tatălui meu să nu zic glume proaste despre Ceaușescu de față cu colegii mei.

De care dintre lucrurile de care ați fost privat v-ați bucurat cel mai mult?

Gelu Duminică: Bucuria de a asculta muzică la școală. Până la 12 ani se cânta doar muzică patriotică, ceea ce nu era deloc cool. Faptul că puteam să ascultăm muzică bună și să ne cumpărăm casete a fost cea mai mare șmecherie a adolescenței mele. 

Comunismul face parte din mentalitatea noastră colectivă. Dar cât a depășit România condiția aceea? La nivel general, care sunt reminiscențele?

Gelu Duminică: Nu știu dacă doar comunismul e problema, nici perioada interbelică nu a fost una foarte luminată, nu uitați eugenismul și ura față de minorități. Însă, este clar că obediența față de lider și antagonizarea între grupuri și clase sociale a fost mult îngroșată de comunism. Cum încă suntem în tranziție, și aici avem mult de lucru. Eu sunt optimist. Generația asta nouă îmi dă tona de argumente pentru a avea încredere în ei și pentru că încă mai cred cu tărie că România de mâine are șanse să fie ceea ce merită să fie!

de Camelia Matei

cover foto: BBC.com/Andrei Pandele