Prima ieșire din țară. Undeva, cred că eram clasa a șasea. Uitați prin București, într-un restaurant unde singurul aliment a fost o tocăniță de limbă. Da. Ne uitam unii la alții siderați. Diriginta, zeul nostru, privea spășită spre noi, cerându-și parcă iertare. Sosul era bun. Pâinea puțină. Limbile fioroase. Mă trec și azi fiori. Și recunosc că în orice restaurant din lume am intrat, prima reacție a fost să măsor meniul, să nu mă apuce din foile fascinației gurmande vreun colț  de amintire. Ne-am salvat cu biscuiți. Și mult râs. Un soi de haz care nu-mi mai trece de tare de mult prin inimă. Seara ne-au cazat în graniță. Și azi, înainte de a urca podul Prieteniei, trag cu coada ochiului la mini hotelul circular de acolo. Aștept să mă surprindă copilăria colegilor mei, tinerețea doamnelor mele, ambele plecate dincolo de Podul lumii acesteia. Să iasă la mine fluierând a dor, fals dar viu, șuierul așteptărilor ce-mi ardeau coșul pieptului în zorii zilei. Treceam granița în Republica Populară Bulgară. Mi s-a părut că aud scârțâit de lanțuri când am trecut podul, un soi de cătușe de respirație ne-au alunecat de pe inimi. Un singur autocar, o singură inimă. Eram cu obrajii roșii, miroseam în aer un soi de libertate de care nu știam de unde să o apucăm. Am plecat spre Veliko Târnovo.

Recunosc că nu am mai plecat de acolo niciodată și când, în facultate, am aflat despre Imperiul Asăneștilor (1183- 1393) ori despre creștinismul ce-și lumina firea printre triburile sud-dunărene am redeschis retina pe dealurile înflorite ale văii Iantrei. Nu. N-am uitat mirosul zidurilor catedralei, nici liniștea din piața cu pepeni galbeni. Nici zdroaba noastră de copii să ne cumpărăm mingi de fotbal, artexuri false ori genți de piele. Leva devenise moneda noastră pentru o zi și doar efortul profesoarelor ne-a salvat de la câteva dezastre. Mâncam noi de la pachet, când am văzut galantarele din alimentarele lor am înțeles că e ca la noi, dar ei aveau așa, un soare deplin la îndemână, un soi de trandafiri ce-i treceau în dulcețuri și înghețată pe băț. Multă. Fără să stai la coadă cum stam noi la wafelele noastre cu 3,75. Autocarul s-a umplut de parfumul dulceag al trandafirilor răniți în piua de piatră la care trăsesem cu ochiul în fața bisericii.

ilustratie bulgaria-Cine s-ar fi gândit că, peste ani, așa vor mirosi zorii sfințirii bisericilor și că veșmintele mele preoțești vor purta în țesătura lor auriul acela ca de bronz adumbrit de cer în care pepenii galbeni își plângeau robia din piețe. Un soi de extaz ne-a purtat aiurea prin oraș. Nu știam noi de cafea ori vreo bere rece, oricum am fi fost prea mici ca privirea încruntată a milițienilor să ne îngăduie pofta, dar am secat câteva tonete de înghețată. Și o fabrică de bețe pentru înghețată. Nici acum nu cred că am uitat gustul, ascuns în tainița papilelor ce locuiesc în inima gândului. Era totul așa de simplu. Și cred că numai o mamă, a unui coleg, era cu noi. Tăcută. Credeam că ne va nota toate prostiile ce le făceam. Dar noi nu făceam de fapt nici o prostie. Ne miram guraliv că mai există și o altă lume, că există și alte limbi decât limba română și engleză ori franceză ori rusă…Deși bulgara o biruiam cu rusa ce-o știam. Apoi am început să jucăm cu mingea într-o piațetă. Copiii bulgari râdeau ca noi, driblau ca noi, mușcau ca noi din mere și înghețată. Nici nu mai conta scorul, conta că eram acolo. Unii cu alții. La un moment dat, pe când ne pregăteam să plecăm, puștii ne-au adus suc de mere și mult sirop de trandafir. Am povestit cu ei în romrusbulgara de serviciu. Fiind din Brașov nu dibuiam bulgărește, canalele pe care ne uitam noi la fotbal prin cătunele de lângă oraș ori pe acoperișuri de bloc erau în limba maghiară. Dar vorbeam limba unei copilării sărăcite dar vii, cuminți și luminoase. Nu știu când am revenit în Țară. Cred că am dormit toți, cu excepția celor mari, pe care i-am văzut strecurând vameșilor un calup de BT să nu trezească copiii. Și nu. Nu ne-au trezit.

Câteva zile acasă am uitat de toate. Mingea s-a spart. Geanta mi-a rupt-o un ofticat de la școala cealaltă. Siropul, împrăștiat cu drag, s-a scurs prin tubulatura tuturor prietenilor din bloc, din cartier, din univers….Am luat un zece la română și unul la geografie că am descris corect excursia. Dar eu nu o descriam pe ea ci pe mine. În mine se săpase un tunel spre libertate, un soi de golf interior umplut de înghețată pe care pluteau fericite Artexuri învelite în geci de piele. Din când în când fugeam la bibliotecă să văd dacă a ieșit vreo carte despre Bulgaria, cu bulgari, despre trandafirii ce crestau înmiresmați cerul gurii mele de pasăre călătoare. Am trecut, în ani, după 2000, de zeci de ori granița și am străbătut Bulgaria cu toate simțurile încordate. Caut mereu ceva din vibrația aceea care mi-a rănit inima și m-a făcut dator pe viață Drumului, libertății de a umbla printre oameni. N-am bănuit atunci, când jucându-mi picioarele pe banca din parcul din Târnovo, că ele nu-și vor opri mobilitatea, că viața întreagă nu va fi decât o descoperire continuă a pelerinului ce-și joacă mântuirea printre petalele de trandafiri ale Împărăției. Tăcut, într-o seară, tata fumând o țigară BT mi-a spus: Nu te-ai întors de pe-acolo. Nu-i rău. Să ții minte, să înveți și să te bucuri.

Astăzi, de fiecare dată când sunt în drum spre câte un punct din geografia alergării mele prin viață, redeschid rana de bine din care-mi hrănesc copilăria ce-mi hălăduie sufletul. Acolo-s toți. Puștii ce-mi râdeau în față, plecând acasă cu mingea noastră nouă, nouă rămânându-ne cea veche și coșcovită de șuturi, doamnele de la dugheana de dulcețuri și înghețată- care ne-au vândut cu preț triplu totul, vânzătoarele de trandafiri ce ne-au dăruit pe sub mână, la un preț piperat, esențe ce le-am fi putut lua de la magazinul din colț la un preț de nimic. În mijloc era aventura de a rezista. O zi o făcuserăm.

Azi aud de burse, concedii peste hotare, școli urmate în mari centre universitare, stagii de formare în cutare ori cutare centru industrial… Citim și avem la îndemână biblioteci, unele virtuale altele așezate în liniște pe cadranul ca de ceas al memoriei. Putem fugi la o cafea în orice colț al țării ori Europei… Mie însă inima mi-a rămas la primul exercițiu de mobilitate. Cu gust de înghețată pe băț. Și pepeni galbeni, zemoși, storși în sucul unei după-amiezi irepetabile. Oare cine ne va învăța că mobilitatea noastră e irepetabilă? Și dacă o va face, vom reține? Vom învăța să trăim tihnit, atârnați de o crampă a amintirii dintâi? Și să plecăm împăcați, la sfârșit, cu veșnicia unui drum nesfârșit…Ca o catedrală amirosind a parfum de trandafir…Nardul amintirii.

autor: Pr. Constantin Necula

ilustrație: Diana Blaga

*articol publicat în Capital Cultural nr. 16, ediție tipărită