Vă amintiți de balerinele filiforme din cutiuțele muzi­cale pe care le priveam cu fascinație când eram copii? Mignonă și ușoară ca un fulg, Ayaka pare o fetiță cu ochi oblici și mutriță serioasă. De șase ani, de când e la Sibiu, am privit-o dansând imponderabilă și transfigurată, în zeci de spectacole. Baletul e viața ei. Primește cele mai multe roluri principale, muncește zilnic din greu, pleacă în turnee în România și străinătate. Cu toate acestea e unul dintre cei mai modești artiști pe care i-am întâlnit până acum. Mă primește într-un apartament simplu, dintr-un vechi bloc comunist, în care locuiește cu Luke, o pufoșenie de cățel. Tânăra niponă de 27 de ani, absolventă a uneia dintre cele mai prestigioase școli de balet din lume, English National Ballet School, a renunțat la confortul material din țara ei, pentru a se dedica baletului într-un loc cu totul nou, cu o cultură total diferită de cea în care a fost crescută.

 

Mentally strong -o copilărie cu zece ore de muncă pe zi

Ayaka a început baletul la 4 ani și nu și-a imaginat că ar putea să facă și altceva. În Japonia, copiii studiază opt ore pe zi, învață de foarte mici ce e autonomia, respectul, datoria și onoarea. O întreb pe Ayaka despre cum a crescut: “Cu reguli stricte. De exemplu, punctualitatea e foarte importantă. Curățenia la fel. În Japonia, noi primim responsabilități de foarte mici, iar la șase ani facem curățenie singuri în clasele în care învățăm.” O provoc: “Ce se întâmplă dacă un copil încalcă regulile și, de exemplu, întârzie la școală?” Pare încurcată, coboară privirea și răspunde timid: “I se face observație. Nu e un comportament potrivit. Dacă se repetă îi sunt chemați părinții la școală.” Eu insist: “Și, în cele din urmă, este pedepsit?” Ayaka face o figură uimită și neagă hotărât din cap “Nuuuu! Fără pedepse!”

Japonezii sunt educați să fie corecți în tot ceea ce fac, politicoși și atenți la celălalt; să nu deranjeze, să nu ofenseze, să nu fie intruzivi. Ayaka, la fel ca toți copiii niponi, a crescut cu un cult al respectului pentru părinți și profesori. Copilăria ei a însemnat opt-zece ore de studiu, plus încă două de balet, zilnic, de luni până sâmbătă. În medie zece ore pe zi, cu pauză de masă. O întreb cum ar descrie educația pe care a primit-o în două cuvinte. Răspunsul vine prompt și serios: mentally strong.

Nu se plânge, îmi povestește senin și smerit de cei trei ani petrecuți la celebra școală londoneză de balet; a fost invitată să studieze acolo, în urma unei competiții internaționale, unde s-a făcut remarcată. La 15 ani, a plecat departe de casă, fără să știe foarte bine limba engleză. În primul an, din cauza efortului intens de studiu și a consumului psihic, a ajuns la 34 kg. Profesoara ei de balet a chemat-o și i-a spus ferm că nu mai poate continua decât atunci când va avea minim 40 kg. “Am plâns în fiecare noapte, atât de frustrant mi se părea, dar nu m-am gândit vreo secundă să renunț.”

O lună și ceva a mâncat aproape nonstop, de toate: dulciuri, fastfood, cartofi prăjiți, terifiată de gândul că nu va mai putea dansa. A reușit să se îngrașe și a revenit în forță în sala de repetiții. În al doilea an de colegiu, și-a rupt piciorul, iar în pauza de recuperare a ajuns în cealaltă extremă: s-a îngrășat până la 49 de kg. Prea mult pentru o balerină mignonă, de doar 1.61m. A reușit să absolve, însă au urmat cel puțin zece audiții la care a fost respinsă, fie din cauza înălțimii, fie din cauza greutății, fie din cauza ambelor. Nu s-a descurajat și nici nu a dat vina pe exigența celorlalți, pe sistemul nedrept sau pe școală. Dimpotivă.

“Iubesc liniștea din Sibiu!”

A fost la mai multe audiții în orașe europene, printre care și Sibiul. I-a plăcut atât de mult și orașul, și oamenii, încât a ales să rămână aici. În primii doi ani, a mers mult cu autobuzul. Primul șoc cultural l-a avut când a constatat că mijloacele de transport în comun nu doar că nu sosesc la secundă în stații, ci că e posibil să nu sosească deloc. Râde ca un copil și ochii i se fac și mai oblici. Dacă ne amintim că, în urmă cu un an și ceva, în Japonia, plecarea unui tren, cu doar 20 de secunde mai devreme decât era programat, s-a lăsat din partea companiei feroviare responsabile cu turnat cenușă în cap și scuze publice, atunci vom înțelege deplin uimirea balerinei noastre nipone în fața desincronizărilor de la noi.

Ayaka muncește opt ore pe zi, și sâmbăta, uneori și duminica, pentru un salariu mediu pe economie. Ca toți balerinii de la Sibiu, are dreptul la zece zile libere pe sezon, dar, de când e aici, nu le-a cerut niciodată. E un mic detaliu atât de relevant pe care l-am aflat de la colegi din instituție, pentru că Ayaka nu se laudă și nici nu se plânge. Când nu e în sala de repetiții sau pe scenă, balerinei noastre îi place să gătească rețete tradiționale japoneze. “E mai ieftin și pot economisi așa.” Îi place mult și mâncarea românească, însă trebuie să fie atentă la calorii.

Cu felul nostru de a gândi și de a ne raporta la confort, pare aproape imposibil de înțeles. Cum să vii dintr-un mediu prosper ca să trăiești într-altul mai precar? Cum să vii dintr-o țară unde un tânăr câștigă în medie 3000 de dolari, în alta unde primești un sfert din suma asta. Și, totuși, pentru Ayaka, Teatrul de Balet din Sibiu e o experiență personală și profesională pe care o prețuiește mult. În plus, adoră liniștea și sentimentul de intimitate caldă pe care i-l dă micul burg din inima țării.

În afară de spectacole de balet clasic, în care primește, de obicei, roluri principale (Odette și Odile, din Lacul lebedelor, sau Giselle din baletul romantic cu același nume, Kitri (alias Dulcineea) din Don Quijote, Nikiya din Baiadera, Lisa din La Fille mal gardée, Anna din Anna Karenina etc.), Ayaka dansează roluri principale din baletul neoclasic. Apare și în trei sau patru spectacole pe lună, iar sibienii pasionați de muzică clasică și balet o cunosc și o iubesc. Pe 16 martie, o vom putea vedea din nou în Tribut Ceaikovski, primul spectacol în premieră, din acest an, al Teatrului de Balet din Sibiu, alături de alți tineri și foarte talentați balerini.

Teatrul de Balet din Sibiu a ajuns, azi, o mare familie multiculturală, din care fac parte 35 dansatori profesioniști, veniți din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii: Venezuela, Noua Zeelandă, Rusia, Australia, Statele Unite, Japonia, Cuba, Republica Dominicană. Printre ei sunt cinci români, iar printre aceștia e doar singură sibiancă. La scară mică, această fabuloasă comunitate de spirit și artă, ne vorbește discret despre binele, frumosul și adevărul luminos al lumii în care trăim. O lume pe cât de diversă, pe atât de uimitoare.

de Minodora Sălcudean

credit foto: Teatrul de Balet Sibiu

for english, click here.

*articol publicat în Capital Cultural nr. 16, ediția tipărită