L-am întâlnit pe Mauro Lo Conte într-o zi de care mi-a zis că-i era dor și anume o zi răcoroasă, dar luminoasă. A fost plin Sibiul de soare o vreme și Festivalul Clara Haskil s-a întâmplat tocmai atunci spre bucuria lui. În Hamburg, soarele e rar. Îmi lipsește.
De la concertul pe care îl avuse cu o seară înainte alături de violonistul Ștefan Tarara, am înțeles că este un om cu o vădită capacitatea de a se conecta momentului prezent. Interacțiunea cu poveștile pe care le cânta, interacțiunea cu partenerul de scenă, trăirile artistului atât de bine desenate prin mimica feței, când vesel, când melancolic… Așa și a doua zi, pe un scaun, în Piața Mare: conectat locului, cu mii de întrebări legate de noua țară în care se afla. Natura pe care a îndrăgit-o atât, i-a ținut cumva isonul, glumind cu el prin miile de pânze de păianjen fluturânde prin care i-a legat mâinile, hainele, pletele de împrejurul sibian.
Ai interacționat cu muzica și studiul ei încă de mic. Ce poate găsi interesant un copil în studiul muzicii?
Adevărul este că , nu am avut pe nimeni în familie preocupat de muzică. Înclinația mea spre acest spațiu al artelor s-a manifestat instinctiv aproape. Am interacționat, inevitabil, cu muzica mic fiind. Cu toții o facem și, instinctiv, am vrut să cânt. Nu am început cu muzica clasică, ci cu cântece tradiționale italienești, instrumentul meu de început fiind acordeonul. Apoi, am început studiul și, aprofunzînd, am ajuns la Bach și la pian. Este un proces care are ceva tainic, mistic. Bach, de exemplu, apropierea mea de el, plăcerea de a-l asculta și cânta… Nici acum nu pot spune că-l înțeleg în întregime. Poate vinovat pentru alegerea mea este pianistul canadian Glenn Gould pe care l-am descoperit de mic. La început muzica începe ca un joc. Copil fiind mă jucam cu muzica. Dar nu este un joc al amuzamentului doar.
La ce vârstă te-ai apropiat de pian?
Pe la 9-10 ani. Chiar dacă am început cu acordeonul, profesorul pe care l-am avut inițial, Freddy Balta, avea un stil aparte de a-și prezenta lecțiile. Ascultam împreună muzică, punând accentul pe înțelegerea ei. M-a îmbogățit. A fost pentru mine un model, nu numai ca profesor ci și datorită pasiunii pe care o arăta. Ascultam împreună muzică tradițională, dar și jazz sau muzică clasică. Improviza mult la acordeon. Astfel interesul meu a crescut.
Ai avut o evoluție încurajatoare pe plan profesional. Una armonioasă. Și cu siguranță nu este ceva lesne de realizat, ci presupune multă muncă. Oare ce alt ingredient e necesar?
Parcursul meu se datorează mult oamenilor extraordinari pe care i-am cunoscut în drumul acesta al dezvoltării mele. La Lausanne l-am avut profesor pe Christian Favre pentru ca, din 2008, să am șansa de a învăța de la vestitul Evgeni Koroliov. Întâlnind atâția oameni măreți care fac ceea ce faci și tu, prinzi curaj. Începi să crezi că poți deveni mai bun prin studiu intens. Și atunci continui. A cânta la pian nu este o profesie, este o pasiune. Și nu este ușor. Nu este ca și cum ai fi un doctor sau contabil. Este mai puțin concret ceea ce fac eu. Și te poate devora.
Da, nu este ceva concret și te poate devora, însă îmbini dezvoltarea profesională cu cea personală. Șlefuind sunete, șlefuiești și eul, nu? Te apropii de tine. Pe când, meseria unui contabil, să zicem, nu interacționează cu devenirea propriei ființe. Mergi la slujbă, aduni, scazi…și abia după cele 8 ore sau mai mult, te întâlnești cu tine…
Să zicem că încerc, totuși, să-mi impun o structură, deși nu-i tocmai obiectivul meu. Dacă ne gândim la marii compozitori și la viața lor, nu erau foarte bine organizați. Trăiau momentul cu pasiune ceea ce le-a dat șansa să depășească, să împingă limitele. Sunt avantaje dar nu numai. Însă, dacă aș avea șansa să aleg din nou drumul meu, aș face aceeași alegere…
Este o alegere?
Nu, nu este tocmai o alegere, de fapt. Dacă la început începi să cânți din plăcere, în timp, devine o necesitate. Dacă acum mi s-ar lua posibilitatea de a face muzică, nu cred că aș avea aceeași forță de a face altceva, orice altceva…
Când nu faci muzică, ce faci?
Ador să fiu în mijlocul oamenilor. Să reușesc să mă conectez unor universuri noi. De exemplu, am venit în Sibiu pentru Festivalul Clara Haskil luni, când am ascultat concertul lui Cristian Budu, după care am ieșit cu toții la masă și acolo s-a creat o conexiune minunată. E foarte important pentru un festival să aibă un loc de întâlnire, de interacțiune, între artiști și nu numai. Cu toți avem atâtea experiențe interesante. Fiecare venim dintr-un mediu diferit iar interacțiunea aceasta e cea mai pură formă de îmbogățire. Ce altceva îmi mai place să fac? Să schiez, doar vin din Elveția, alături de tatăl și fratele meu. Acesta este paradisul. Iubesc iarna.
Ești și profesor…
În dezvoltarea artistică e important să ai șansa de a cunoaște oameni care să-ți ofere mult din ce au acumulat ei până atunci, oameni deschiși. Însă, în cadrul lecțiilor individuale reușești să primești cel mai mult, probabil datorită intimității care se crează între elev, profesor și sunet, emoție. Apoi este rândul tău să oferi. Atingerea oricărei performanțe nu se reduce la cei care îți sunt profesori. Depinde mult de efortul pe care îl depui și tu. Cât ești de fidel… Am apreciat foarte mult ce am primit din partea profesorilor mei și tocmai de aceea încerc și eu, la rândul meu, să ofer energia lor cu aceeași forță elevilor mei. Rolul profesorului este foarte important. Observ elevi care încă nu știu sigur ce vor să facă. Aleg inițial muzica dar apoi când conștiențizează toată munca de care e nevoie, sunt descumpăniți… și da, poți face muzică și superficial. Poți cânta Mozart superficial și să sune bine, însă tu nu te vei bucura de ceea ce faci pentru că nu simți muzica. Trebuie să ajungi în profunzimea a ceea ce faci pentru a te simți și tu împlinit.
Cum ai ajuns să cânți în cadrul Festivalului Clara Haskil? Cum ai cunoscut-o pe Alina Azario?
Am cunoscut-o pe Alina când am ajuns în Hamburg. Profesorul Evgeni Koroliov m-a luat în clasa lui, iar Alina a fost cea care m-a ajutat cu traducerea, eu necunscând limba germană ci doar franceză. Apoi am început să petrecem timp împreună și am descoperit că avem afinități. Nu te poți potrivi cu toți cei care cântă la pian, de exemplu, sau cu alți muzicieni. Putem avea interese diferite, să apreciem cu totul și cu totul altceva. E posibil ca personalitatea puternică a profesorului pe care l-am avut amândoi, Evgeni Koroliov, să fi fost, de asemenea un liant pentru că ești influențat artistic de astfel de oameni. Cât despre festival, cunoșteam încă dinainte de, să-i zicem, întâmplarea lui, intențiile Alinei întrucât mi-a vorbit de mult de un asemenea festival dedicat Clarei Haskil și am admirat enorm dorința ei și disponibilitatea ei de a face tot ce e posibil pentru a o readuce pe Clara Haskil în țara ei. Putea face acest festival în Germania sau chiar Franța, dar a ales România unde, poate, efortul unui festival de muzică clasică este mai mare… A fost o alegere personală care reflectă devotamentul ei. O alegere simbolică. Și trebuie să recunosc că alegerea Sibiului mă impresionează. Îmi place foarte mult atmosfera acestui oraș. De asemenea, numele festivalului este foarte bine ales. Personalitatea Clarei Haskil face acest festival special, dacă ne referim la parcursul anevoios, aspru al acesteia ca pianistă. O viață dusă ca o luptă, o personalitate sensibilă. Și timpurile de atunci care nu i-au fost deloc prielnice. Clara Haskil este opusul superficialului.
Sunt compozitori pe care preferi să-i cânți, de care te simți mai atras, care sunt mai apropiați de tine?
Fiecare compozitor are o lume a lui proprie. Eu am început cu Bach care are și acum un efect puternic asupra mea. Mă atinge de fiecare dată când îl ascult. Muzica poate deveni o religie, dar o religie a concretului nu a imaginarului. Sunetele acestea există atât scrise cât și cântate. Le putem auzi. Sunt reale. E ca un ideal care există. Nu poți trata toți compozitorii la fel. Dacă ne referim la Johann Sebastian Bach, el a compus relatând despre bucuriile și greutățile unei epoci. Este foarte implicat în muzica sa, dar nu trăirile sale le expune, ci suferința sau bucuria umanității. Pe când, dacă mergem la Chopin și Schumann, ei exprimă propriile trăiri. Muzica lor e mai personală. Schumann își arată suferința, boala în muzica sa. Bach e mai complicat pentru că nu tratează subiectele într-o manieră atât de intimă. El are o prezență discretă în compozițiile sale. Așadar ador Bach, Schuman, Schubert, dar fiecrae din motive diferite.
Ce te nemulțumește azi în această mare industrie a muzicii?
Azi, folosim deseori muzica ca și cum ar fi un produs. Pentru a vinde. Vrem succesul imediat. Bizar este tocmai faptul că marii compozitori nu au avut parte de succes în timpul vieții lor pentru că nu urmăreau succesul. Ei aveau nevoie să scrie muzică. Era o nevoie interioară. Este îngrozitor să folosești ceva care a fost creat pentru o nevoie profundă, pentru o altă nevoie, superficială, și anume pentru vânzare.
Foto: Cristian Bîscă
