Acum trei ani de zile, nu știu câți auziserăm de Clara Haskil. Renumita pianistă de origine română, atât de apreciată în întreaga lume și puțin cunoscută la noi în țară. Ca se compenseze puțin din această uitare, pianista Alina Azario, stabilită în Hamburg propunea astfel „un gest de reverență pentru România”, un festival internațional de muzică clasică, care să poarte  numele  artistei și să aibă loc, an de an la Sibiu.

După trei ediții, am stat de vorbă cu Alina Azario despre evoluția festivalului, despre Sibiu, despre nevoia de educație muzicală.

Cum se vede  festivalul din spatele scenei? Care sunt  așteptările cu care  porniți o nouă ediție?

Alina Azario: Simt că lumea e interesată de festival. Am remarcat că biletele s-au vândut mult mai din timp ca în anii trecuți. Per anbsamblu, cred că festivalul crește, e pe o curbă ascendentă. Ediția din acest an a început foarte bine, cu cvartetul Ad Libitum și Alexandru Tomescu. Sala a fost plină. Interesul pentru muzicienii cunoscuți în România oricum e foarte ridicat. Nu același lucru pot să spun de celelalte seri. Probabil publicul are o oarecare frică de un recital de pian solo, ceea ce mă întristează puțin. Au avut loc, la Sibiu, câteva recitaluri fantastice cu lucrări complexe, probabil mai puțin cântate în țară. Mă refer aici la Finghin Collins sau William Yun. Nu e ușor să asculți Schumann, nu e ușor, poate, să menții focusul atunci când asculți sonata de Liszt. Nu sunt lucrări accesibile unui public care nu e obișnuit cu repertoriul de recital de pian solo. Poate de aceea, oamenii sunt mai puțin atrași de recitaluri. Însă, oricum, după trei ediții, pot să spun că festivalul crește, oamenii din Sibiu au înțeles care e vizunea  noastră, ceea ce  ne-am propus, care e calitatea concertelor și programarea pe care o facem cu atâta grijă.

Care sunt momentele cele mai grele ale festivalului?

Alina Azario: Aș putea să fac o listă interminabilă. Eu am o fire mai perfecționistă. În momentul în care lucrezi pentru un asemenea festival care durează o săptămână, atunci încerci să prevezi absolut toate detaliile pentru ca totul să fie reglat cât mai bine. Sunt foarte, foarte multe detalii într-un festival, iar când îl organizezi de la distanță, e cu atât mai dificil. Dificultățile principale sunt legate de surprize. Sunt foarte multe lucruri care nu pot fi incluse într-o sincronizare perfectă. Asta generează mult stres. Apoi, sunt cazuri, cum s-a întâmplat la celelalte ediții. De exemplu, anul trecut, în timpul festivalului s-a întâmplat drama de la Colectiv. Au fost momente destul de dureroase și de complicate pentru noi, ca organizatori. A trebuit să știm să adaptăm repertoriul în acele seri, să facem față unei situații noi și totuși, să nu anulăm evenimentele, să încercăm să dăm publicului ceea ce aștepta. Acesta a fost și feedbackul din partea publicului, la final. Am primit felicitări pentru că am știut să continuăm, că am reușit, prin muzică, să punem un balsam pe rană. Încerc să lucrez asupra mea să fiu mai relaxată, mai pregătită, să mă adaptez în cazul apariției unor probleme.

alina-azario1

Cât de deschiși sunt sibienii la recitaluri în timpul săptămânii?

Alina Azario: Nu cred că publicul trebuie să funcționeze doar după anumite obiceiuri pe care le capătă de-a lungul timpului. Ritualul de a merge o dată pe săptămână la concert sau o dată la două săptămâni, e un lucru absolut necesar și e o disciplină, până la urmă, de a consuma cultură, care e necesară și pozitivă. În schimb, atunci când publicul consideră că e prea dificil să se deplaseze într-o luni sau marți la un recital solo pentru că acest lucru iese din obișnuința lui, sincer, atunci, eu una nu înțeleg. Dacă sunt oameni care într-adevăr nu au venit pentru că nu sunt obișnuiți să meargă la recitaluri în timpul săptămânii, consider că e păcat pentru că iată, acel obicei, i-a împiedicat să trăiască un concert de cea mai înaltă clasă aici, în Sibiu. Un festival este o sărbătoare, un moment în care publicul se întâlnește cu artiștii. Publicul are nevoie de artiști și artiștii au nevoie de public. Un festival ar trebui să fie o bucurie pentru absolut toată lumea și nu contează ziua, ora în care programele sunt propuse. Ar trebui să fie o bucurie, un motiv de a sărbători muzica și de a se reuni în sală. Sala nu a fost plină în fiecare seară, însă trebuie să avem răbdare pentru că noi gândim un proiect pe termen lung.

E un festival de nișă. Ne asumăm acest lucru.

Sunt convinsă că dacă vrei succesul imediat, îl poți obține, foarte ușor. Un succes care poate fi ca un foc de paie. O ediție, două ediții și s-a dus. În schimb, a construi ceva de la zero, un proiect care să aibă viziune pe termen lung, atunci acel proiect nu poate crește foarte rapid. Dacă am fi vrut să umplem sala ar fi fost posibil poate, cu o altă programare, dar, propunând ceea ce propunem, știm, timpul e necesar. Publicul trebuie să se obișnuiască cu anumite programe, cu anumiți artiști. Deja cred că a început să înțeleagă, să simtă, să știe că venind la acest festival ascultă ceva diferit decât au obiceiul să asculte. Există, cred, o conștientizare a faptului că acest festival este aparte. Până la urmă, cred că e un festival de nișă. Ne asumăm acest lucru. Nu e un festival care să fie destinat maselor. Pentru a asculta, evident, un recital de pian, solo, trebuie să ai un anumit contact cu muzica clasică și poate fi un prim recital în viața ta, dar publicul care vine și care-și cumpără bilete este automat un public ales pentru această muzică.

Cum ați gândit programul pentru ediția de anul acesta?

Alina Azario: Ca și în anii trecuți, am încercat să îmbinăm nume cunoscute aici, în România cu nume din străinătate, invitând cvartetul Ad Libitum pe care am vrut să îl invit și în anii precedenți, dar nu a fost posibil din motive de timing. Știam că publicul va veni pentru că era vorba de Alexandru Tomescu. Așa cum, și anul trecut, la concertul de închidere, concertul lectură cu Maia Morgenstern, sala a fost arhiplină. Am speranța că publicul va reuși să înțeleagă ce nume mari aducem și din afară. Pianistul Finghin Collins a venit pentru prima dată din Irlanda, clarinetistul Pierre Genisson a făcut un drum de la New York până în România, la fel, primul concert pe care l-a susținut în România. Sunt foarte mulți muzicieni care au venit pentru prima dată în viața lor să susțină un concert. Evident că publicul nu îi cunoaște, e absolut firesc și acceptăm acest lucru. În schimb, invitând acești artiști mari, aici, dorim să arătăm un anumit standard de a consuma arta, cultura, muzica.

Alina-Azario-Sibiu

Care e motivația ta interioară?

Alina Azario: În acest festival, motivația mea interioară e una. Aceea de a face un motiv de sărbătoare aici, timp de o săptămână în care artiști străini, care nu au venit în România sau care nu au venit decât o dată sau de două ori să cânte, să descopere un oraș, un public minunat, să descopere o sală, să descopere România prin prisma acestui festival. Iar publicul român să descopere o programare care poate e făcută ca-n alte festivaluri mari, din Vest. Oamenii să nu fie nevoiți să se deplaseze, la Berlin sau Paris să asculte, spre exemplu, un recital cu artiști importanți. Pentru a asculta astfel de concerte, publicul nici măcar nu e nevoit să meargă până la București, pentru că le are aici, la Sibiu. Și cred că e nevoie de ele. În Hamburg, de exemplu, sunt foarte, foarte multe evenimente, poate prea multe. Și aici sunt multe, dar în ceea ce privește segmentul meu, acela al muzicii clasice, cred că se poate mai mult și cred că se poate mai bine. Cred că e nevoie să ameliorăm anumite lucruri în educație, în accesul la muzică, ce înseamnă muzică clasică, reticența asta care e peste tot, nu numai în România, ci și în străinătate. Dar, ar fi bine să luăm în serios și rolul școlii de a deschide accesul. Că până la urmă e vorba numai de acces, de a cunoaște puțin câte puțin și de a spune dacă îți place sau nu.

foto: Tudor Platon