Lumea nu mai e ce-a fost! Nu? Sau poate că suntem aceiași, schimbându-se doar formele, simplificându-se formele chiar, de la cea a locuințelor, a hainelor, a muzicii… Până chiar și forma formulelor de adresare, nu-i așa? Simplificare în forță. Un element care ne arată, totuși, neschimbarea în profunzime este, pe lângă altele, rolul artei în viața noastră. Ea încă identifică specificități ale societății, scoate periculosul, dăunătorul din ea și-l pune în scenă, de exemplu.
Urmând acest algoritm, dramaturgul Yann Verburgh a realizat o paralelă cu tâlc în textul spectacolului „Alice”. Mai întâi a identificat o problemă a societății – relația dintre părinți și copii care poate ajunge la anularea identității copilului din cauza cerințelor de perfecțiune tot mai ridicate – iar apoi a identificat o poveste fantastică de la sfârșitul secolului XIX, „Alice în Țara Minunilor” de Lewis Carroll, apărută chiar acum 150 de ani, în 1865.
Povestea modernă a lui Alice de la Teatrul pentru Copii și Tineret Gong din Sibiu, sub regizorul Eugen Jebeleanu, poartă amprenta școlii franceze pe care acesta a urmat-o. Așadar, Nadia, personajul central al spectacolului, este un copil derutat, un copil-plastilină în mâinile propriei mame care, derutată și ea de viteza amețitoare a evoluției societății actuale, înțelege greșit noțiunea de educație. Astfel, mama consideră ca miile de euro date pe lecţiile de dans, muzică, engleză şi înot alături de hainele de firmă sunt drumul sigur spre fericirea Nadiei, care doar dacă este scump îmbrăcată își va putea releva personalitatea, devenind o femeie remarcabilă. Câștigarea unui concurs o va ajuta pe aceasta să intre într-o lume a magiei în care reușește să intre în contact cu sine. Premiul inițial presupunea o sesiune foto, încă o mențiune parcă, spre ideea de imagine vs autentic, sesiune ce, deși abia începută, sfârșește subit într-un alt tărâm în care Nadia devine Alice. Fetița câștigă acest concurs printr-un răspuns de-o simplitate ce copleșește:
Întrebare: Pe ce tip de poartă putem intra?
Răspuns Nadia: Pe o poartă de înălțimea noastră.
Acum se face trecerea în lumea fantastică, Nadia având, așadar, înălțimea potrivită pentru aceasta. Accentuând nota de contemporan, lumea fantastică a lui Lewis Carroll este de fapt o firmă iar aici miza este aceeași ca și în familie, și anume încadrarea în tiparele personajului, noua măsură a Nadiei fiind Alice, imaginea acestei companii din industria entertainmentului pentru copii, Wonderland. Începutul este istovitor pentru fetiță deoarece intră într-o serie de ajustări pentru a încăpea în pielea personajului care întruchipează idealul frumuseții, dorindu-se de la ea mai mult mai. Trece chiar și testul Reginei de Cupă printr-un alt răspuns, înșelător propriei persoane de data aceasta:
Întrebare: Cum e bine, să faci sau să te prefaci?
Răspuns Nadia: Să te prefaci.
Urmează nenumărate aventuri, fetița făcând cunoștiință cu o paletă largă de personaje (Iepurele Alb, Pisica de Chester, Regina de Cupă, Omida, Tweedledee şi Tweedledum, Pălărierul şi Iepurele de Martie) care, metaforic vorbind, reflectă personalitatea apropiaţilor din viața reală a Nadiei, ce o supun, la rândul lor, unor probe de concurs spre a-i estima valoarea. La finalul acestor experiențe Nadia descoperă că lumea nu trebuie gândită în tipare, ci în personalități, individualități nealterate de stereotipii, profit și aparențe, aflând că răspunsul la întrebarea Reginei de Cupă este nu să te prefaci, ci să faci. Să fii deci.
În acest Wonderland contemporan se caută Alice aşa cum în media actuale se caută Vocea României, Factorul X etc., iar ceea ce mă interesează prin această paralelă ficţional – fantastică este să punem sub semnul întrebării dacă aceşti copii talentaţi nu sunt cumva propulsaţi şi împinşi spre succes împotriva dorinţelor lor. Toată această călătorie în vis marchează pentru Nadia trecerea de la copilărie la adolescenţă, o nouă etapă din viaţa sa, însă cu o mai mare încredere în ea însăşi şi în calităţiile sale umane, pentru că fiecare om este special şi poate fi o persoană remarcabilă, fără sa fie nevoit să bată vreun record sau să fie pe locul 1 pe podium. (Eugen Jebeleanu, regizor)
O surpriză este oferită și de distribuțe, actorii fiind, majoritatea dintre ei, debutanți, absolvenți proaspeți dar care reușesc o abordare autentică a personajelor. Dinamici, aceștia dau viață poveștii ajutați de vestimentația expresivă: mult alb vs culorii vii, deplasarea pe role, un iepuraș de pluș ca și accesoriu, aripi strălucitoare de fluturaș, inele verzi de omidă, etc.
Când ești distribuit într-un personaj, împreună cu regizorul începi să cauți un drum, o direcție benefică atât ție ca actor, cât și spectacolului și mesajului care se vrea transmis. Personajul meu este, la început, un Iepure isteric, cu o superioritate care a fost hrănita mult timp, un râzgâiat care poate fi regăsit și în viata reala, atat în comportamentul copiilor cât și al adulților. Niciodată nu e timp, doar fuga după timp, adică refuzul de a te privi în oglindă și a da ochiii cu tine, de a sta singur cu tine, de a înțelege sau de a afla ce-ți place să faci, ce VREI SA DEVII sau cine ești tu cu adevărat. Se pare că Iepurele Alb, care la început avea sarcina să o ghideze pe Nadia în a deveni Alice, devine el cel care este ghidat și ajutat…să se descopere. Un moment emoționat este acela în care Nadia și Iepurele Alb vorbesc despre „A FI TU ÎNSUȚI”. Atunci înțelegem afecțiunea pe care Iepurele Alb nu a primit-o niciodată, lipsa căldurii și a oamenilor care să-l asculte, să-l sprijine. El dorea să devină Alice- IEPURELE ALB: „Să fii Alice, imaginea Wonderland, să fii în primele rânduri, să porți rochii somptuoase”. Nadia vrea să-i ofere rochia de pe ea, el o refuza, ea insista si….. asta ramane la decizia spectatorului. Dacă Iepurele a îmbrăcat rochia și dacă a îmbrăcat-o, cum arată? Cum îi stătea? (Iustinian Turcu, actor)
Un element definitoriu al spectacolului este decorul minimalist, un decor participativ, activ în derularea acțiunii prin inserarea unor proiecții video concepute de artiștii Coralie de Gonzaga și Silviu Naicu, pentru accentuarea mesajului în anumite momente. Respirând aerul epocii, spectacolul, prin acest decor aerisit, ne aduce aminte de proiectele artistului american James Turrell în care jocul de lumini și culori, neîncărcat dar strategic vizual, introduce privitorul într-o adevărată operă de artă.
Proiecțiile video servesc ca și decor într-o manieră specială. Integrarea elementelor vizuale permite atingerea unei noi dimensiuni în spectacol. Ceea ce schimbă perspectiva, spațiul și timpul… Decorul vizual de genul acesta poate aduce o mulțime de elemente ajutătoare jocului actorilor, textului chiar. (Coralie de Gonzaga, artist vizual)
Concluzia din finalul spectacolului pe care o trage Nadia este un sfat bun pentru oricare dintre noi:
„O să-mi iau timp să fiu eu însămi”.
Foto: Cătălina Drăghici
