Gianina Cărbunariu este unul din regizorii cu un impact puternic asupra dramaturgiei românești actuale. Cu un teatru ce tratează subiecte ancorate în realitate, reușește prin fiecare spectacol să dezvelească aspecte ale întâmplărilor cu care societatea se confruntă. Spectacolul realizat în colaborare cu teatrul din Sibiu, „Solitaritate”, face parte din proiectul Cities on stage/Oraşe pe scenă al cărui obiectiv îl atinge în mod ireproșabil și anume aducerea în prim plan a înfățișării omului european cu toate evenimentele concrete de care se lovește și pe care le produce, până la urmă. Despre cum să înțelegem rolul teatrului politic în ziua de azi, despre metoda documentării jurnalistice în procesul de creație a unui spectacol nou, receptivitatea actorilor dar și despre menirea artei la întâlnirea cu publicul am discutat săptămâna trecută cu Gianina Cărbunariu, chiar înainte de punerea în scenă a spectacolului „Solitaritate” la Sibiu.
Reporter: Este teatrul necesar pentru a înțelege fenomenele sociale ale realității? De ce ai ales „actualul”în teatru?
Gianina Cărbunariu: În general pornesc de la realitate, fie că este vorba de realitatea actuală, fie că e vorba de un trecut recent încă neclarificat. Și pornesc de aici cu niște întrebări. Mă atrag temele care tratează situații paradoxale, evenimente care nu sunt prea bine receptate, mă interesează să receptez și să mă întâlnesc cu acea realitate, fiecare spectacol fiind o traducere a acestei întâlniri pentru că, de fapt eu nu redau realitatea ci întâlnirea mea, a colaboratorilor mei cu acea realitate. Și din acest punct de vedere fiecare artist se hrănește din realitate, fiind diferite moduri de a o transpune. Mă interesează să regăsesc ceva din întrebările mele în artă și când vorbim de realitate, totul devine politic și da, cred că la fel și în acest spectacol „Solitaritate”. Fiind mai multe secvențe, mai multe teme abordate mă adresez acestui middle class care reprezintă, de fapt, publicul spectator în sălile de teatru românești. Acest middle class este, atât din cauza crizei economice dar nu numai, pătura asupra căreia se fac cele mai multe presiuni. Și evident că o pătură socială sub presiune va fi mult mai vulnerabilă la discursuri politice agresive, discriminatorii. Eu nu am vrut neapărat să iau această clasă la palme, ci am vrut să o iau cu mine. Am vrut să o iau încet cu mine, cu noi și spectatorii să devină participanți pentru ca astfel, să se regăsească până la urmă în situații delicate care nu sunt în regulă. Asta mi se pare fascinant la teatru: ești într-o sală cu 300 de oameni, de exemplu, și toți aceștia, acolo, formează o societate, o comunitate care analizează niște probleme și le conștientizează. Evident nu sunt o masă de oameni care gândesc la fel, însă mi se pare interesant ca negociere măcar.
Reporter: Ai spus la un moment dat că nu te consideri un autor dramatic. Cu toate acestea, cele mai apreciate spectacole ale tale au la baza textul tău. Cum încadrezi segmentul acesta în munca ta?
Gianina Cărbunariu: Există o diferență aici pe care am semnalizat-o pornind de la ideea clasică a dramaturgului. În general regizorul se întâlnește cu cei care formează echipa cu care va lucra la spectacol și se începe cu lecturarea textului apoi continuă cu repetițiile. Text deja existent așadar. La mine este un pic diferit întrucât pornesc de la o realitate nu de la un text. Nu este vorba de Solitaritate de data asta. Însă în majoritatea spectacolelor am avut colaboratori actori și scenografi care au participat la perioada de documentare. Cu alte cuvinte conceptul de spectacol pornește de la această întâlnire cu realitatea, nu de la un text așa cum se întâmplă de obicei. Și tocmai de aceea, textul se poate schimba încontinuu pe parcursul acestei creații, actorul fiind un element important în această naștere a textului. Au fost momente când am făcut modificări ale textului chiar și cu câteva zile înaintea premierei. Așadar nu urmez metoda clasică. Însă, după spectacol, atunci pot ajunge autor dramatic deoarece s-a întâmplat să existe regizori din afara țării care au vrut să pună în scenă spectacole având la baza textele mele. Deci da, devin autor dramatic după ce se termină munca de regizor.
Reporter: Procesul de creație pe care îl propui este așadar atipic spațiului dramaturgiei românești, cel puțin. Cum interacționează actorii cu abordarea aceasta?
Gianina Cărbunariu: De cele mai multe ori nu sunt probleme. Într-adevăr este perioada de început care poate fi mai dificilă. Și nu mă refer la Solitaritate pentru că aici am avut 70% din text și am făcut schimbări minime după, lucrând cu actorii într-un atelier. Această muncă împreună m-a ajutat revenind și rescriind textul, să pun unele accente importante pentru mine. Fiinde deja vorba despre un text pe care îl explorasem, nu au existat niciun fel de probleme de înțelegere. Dar s-a întâmplat la unele proiecte, să încep să lucrez și lumea să vină la repetiții așteptând să primească un text și nu s-a întâmplat așa. Adica în faza de început discutam pe baza materialelor documentare, dezbăteam foarte mult pentru a ajungem să avem un limbaj comun. Adică să înțelegem o realitate pentru că asta era finalitatea ca actorul să înțeleagă și să joace înțelegând acea realitate. Mulți însă, la un moment dat s-au simțit derutați așteptând începerea efectivă a repetițiilor. Deoarece nu există o aceea rigoare clasică specifică traseului, fiind un alt fel de proces. Dacă la început unii dintre ei s-au simțit puțin dezorientați, fiind obișnuiți cu etapele și regulile din teatrele de stat mai ales, pe parcurs au înțeles că dacă s-ar fi sărit peste fazele acestea pe care le propun în construirea unui spectacol, dacă nu reușeam să ajungem la același limbaj comun ei nu ar fi înțeles miza. Adică, ar fi reușit să joace bine, să joace O.K. însă nu ar fi înțeles miza și lumea pe care încearcă să o transpună publicului.
“Nu vreau un teatru didactic”
Mai mult, textul are nevoie de contribuția lor deoarece, în general, arunc pe masă teme care împart societatea în două și în urma dezbaterilor acestea putem lucra și cu argumentele pro dar și cu cele contra. Atunci e normal ca un actor să aibă o părere diferită de a mea, ceea ce e foarte bine pentru că ajungem la o polemică ce reușește să scoată spectacolul din alb și negru. Subiectele astea mă interesează. Spectacolul se joacă la limita asta, înfățișând toate aspectele unei situații. Nu vreau un teatru didactic. Nu-mi place să mă duc la teatru și să fiu silită să fiu de acord. Am făcut un spectacol de exemplu despre Roșia Montană, acum 4 ani, înainte de toată mediatizarea de acum, de solidaritatea față de oamenii de acolo și era un subiect care împărțea societatea în două și încă o mai face. De fapt, dincolo de temele mari pe care le-am ales pe mine mă interesează poveștile oamenilor, dincolo de, să zicem, tema politică. Toate temele acestea le vezi în poveștile oamenilor, povești simple și asta cred că vrea și publicul, nu doar să primească unilateralismul unui eveniment. Ca artist încerc să înțeleg povestea umană. Asta mă interesează.
Reporter: Care sunt elementele ce pot influența evoluția sau involuția unui spectacol?
Gianina Cărbunariu: Se întâmplă foarte des ca unele spectacole să se strice în timp. Dacă regizorii nu merg să-și vadă spectacolele din când în când, la un moment vor observa că acesta s-a mecanicizat. Este corect jucat însă nu mai are viață. Și atunci trebui să reîmprospătezi și chiar să dai noi sarcini uneori. Si aceste noi sarcini pot veni chiar din real. Se schimbă ceva în realitate, apare un element sau elemente în plus. De exemplu, la Solitaritate am vorbit foarte mult cu actorii despre ce s-a întâmplat în decembrie la Baia Mare cu acel zid și pe parcurs ce discuțiile înaintau am ajuns la un element ce momentan îl regăsim în real chiar dacă atunci a fost doar o reinterpretare pe care noi am făcut-o: vopsirea zidului. A fost invenție pur și simplu și nu ne-am așteptat ca invenția asta să devină realitate. Ar fi bine dacă teatrul ar putea schimba lumea dar nu poate face asta, nu poate influența deciziile politice. Ce poate face însă e să miște individul, să facă oamenii să-și pună întrebări. Oamenii când vor vedea spectacolul, vor reacționa pentru că sunt cu siguranță printre ei câțiva care cunosc subiectul acesta. De asemenea, o altă coincidență este și episodul acela cu înmormântarea, deci abordarea temei religiei care este actuală mai ales după incidentul din Franța care pune în discuție fanatismul, extremismul. Astfel de coincidențe dau prospețime unui spectacol, cam asta ar fi măsura în care realul poate înfluența arta.
Reporter: Cum ați ajuns la colaborarea cu Dan Perjovschi?
Gianina Cărbunariu: E un artist pe care îl admir foarte mult. El oricum făcuse zidul și în alte ediții ale festivalului. Ideea a venit firesc și fost a lui Constantin Chiriac care necunoscând textul, nu știa despre zidurile mele. Iarăși o coincidență fericită, asocierea spectacolului nostru cu zidul lui Perjovschi fiind firească. Oricum ideea de a-l invita în proiect nu e întâmplătoare, Dan Perjovschi fiind un artist cu reacție rapidă la toate evenimentele sociale. E un artist cunoscut atât pe plan național cât mai ales internațional care se hrănește din realitate și știe să problematizeze foarte bine.
Reporter: De ce Sibiu? Cine pe cine a ales?
Gianina Cărbunariu: Cu siguranță Sibiul este cel care m-a ales. S-a întâmplat așa: a existat un board internațional care s-a întâlnit și care a analizat care ar fi oamenii potriviți pentru tipul ăsta de proiect. Și cred că motivul pentru care m-au invitat pe mine este acela că eu am făcut proiecte ce au constat în tipul acesta de cercetare în orașe. A veni deci, natural. Proiectul se numește „Orașe pe scenă” și miza este de a analiza, de a problematiza ce înseamnă să fii cetățean, om într-un oraș în Europa de azi. Am făcut chiar un spectacol la Mureș despre conflictele etnice de la începutul anilor ’90 de acolo, am avut 70 de interviuri într-o luna și jumătate. Apoi ne-am deplasat la Roșia Montană unde am stat două săptămâni, documentându-ne chiar și în comunele din jur. Am lucrat deci în genul asta de proiect și a venit natural. Probabil pentru un alt gen de proiect ar fi ales pe altcineva.
