V-ați gândit vreodată că e posibil ca periferia să fie chiar centrul? Că izolarea celor care țin centrul e mai mare decât a celor care fac din marginea lumii periferie? Că efortul lor este un hău, o prăpastie de singurătate și muncă într-o tensiune incredibilă? Am să vă explic în câteva rânduri.
Un tur de conferințe în Regatul Unit m-a dus printre românii de-acolo. Nu la marginea comunităților, ci în miezul lor de viață, în comunitățile parohiale. N-am descoperit lumpen proletariatul de sine extaziatei doamne Alina Mungiu-Pippidi, care a făcut din scârba de adevăr politică proprie – narcisismul mediocrității de contact uman, și nici comunitățile de români fugite din țară, în viziunea unui aproape șters actor cu ifose de măsură etică a României, pentru a putea să se bucure de o sexualitate răsturnată ori de libertăți ce țin de jungla vieții, nu de livada duhovnicească a liniștii ei. Nu. Am mers printre oameni, nu printre idei și nici printre sondaje lipsite de sondare. Nu. Oameni. Cu visele și înfrângerile lor, cu palmele străbătute de bătătura lucrului greu.
Am stat, la Bath, aproape de schelele pe care-și câștigau pâinea. Admirativ la facerea mâinilor lor. O baterie de spital nouă, pentru bătrâni veniți să se vindece. Cu gândul la bătrânii de acasă. În nădejdea că le va fi bine și celor din țară dacă ei, acolo, vor face totul să le fie bine celor de aici. Un fel de lege a compensației nutrită de nădejde. I-am aflat apoi pe preoți. Lucrători. Pe Tir, în curierat, lucrând ca IT-iști în colegii, profesori ori muncind în spălătorii chimice, asistând adolescenții aflați în derută ori muribunzii sociali, inginerind mai abitir decât britanicii ori livrând scrisori în cutii poștale. Alături de ei, ele, preotesele. Dublu răstignitele femei ale misiunii lor. Care i-au urmat în incredibila încordare misionară în care s-au aruncat. Nu e deloc ușor să fii mireasa unui bărbat ce are drept loc de muncă 200 de mile la pătrat. Ori chiar mai mult. Preoți peste o țară. Cu toate sufletele și pretențiile acumulate acolo, cu prețiozitățile unor oameni abia ieșiți din cultura arestului cultural. Miresele unor bărbați care evită să îngreuneze viața grea a românilor și o fac pe a lor de neînțeles de grea. Șase zile pe tir și o zi la Altar. Iar în timpul liber… altar. Sentimentul care te cuprinde dinaintea lor e unul de smerenie, de tăcută solidaritate, de liniște ca să nu zboare porumbelul Duhului Sfânt de pe umărul lor obosit. Printre coloanele de piatră ale preocupărilor lor zilnice, zbenguie pruncii. Faini tare. Cântând o românească de pe văile de-acasă, liniștită și zglobie, gravată cu fierul înroșit al cotidianului britanic. La școală zbârnâie. Acasă se poartă ca într-o curte plină de lumină. Dau sentimentul că se coc sub ochii tăi. Familiile acestea de misionari moderni nici nu se văd. Se cresc laolaltă cu parohiile, cu oamenii de lângă ei. E fascinant cum se ascultă, se contrează și apoi se reașează în liniștea rugăciunii cu exercițiul unei libertăți de acum învățate pe de rost. Ți-e bine între ei. Nu doar pentru că sunt ospitalieri, ci și pentru că sunt gata să fie ei, fără falsuri în prezentare. La Cardiff, părintele Sorin poartă în cearcăne grija unor oameni cuminți și așezați pe un colț de Rai. Vecinul e tocmai la Bristol și conduce echipa de constructori de v-am povestit-o, de te gândești că, la o adică, își ia echipa și fuge la biserică să înceapă Liturghia. Mi-am aflat, la Preston, Leeds și Londra, studenții crescuți ca bărbați. Inimoși și gata de jertfă. În regim de frontieră cu un islamism aproape violent și un liberalism britanic care te scoate din priza motivației. Am visat o viață să ajung la Liverpool și am ajuns seara, am conferențiat și în zori am plecat la Leeds. Nu soarele, incredibil, al duminicii m-a încălzit, cât inimoasa stare de veghe a Părintelui. Ca la Nottingham unde, râzând am spus că am venit să văd „moaștele” lui Robin Hood (pe cei foarte, foarte ortodocși vă rog să-mi iertați gluma nevinovată) mi-am încărcat inima cu forța unei familii preoțești care înnobilează chemarea slujirii. La Leadbury am simțit liniștea unei familii ce-și crește înflorirea, iar la Aberdeen, ei da, la capătul lumii, am descoperit râvna unui minunat preot ce-și poartă nădejdea peste apele reci ale Mării Nordului, încredințat de Dumnezeu că seamănă grâu de înflorit în Rai. Lângă el, fir de borangic, inima soției sale. Nici unul dintre ei nu era un străin în Britannia. Sufletul lor atins de puterea ce o dă Crucea lui Hristos magnetizează sufletele însetate de Evanghelie și Liturghie. Da. În ciuda raportărilor ideologiilor contrastante cu viața, românii sunt plecați de acasă cu Dumnezeu după ei. Nu, nu că n-ar fi fost acolo. I-am zărit umbra în York, scrijelit pe zidul lui Hadrian ori pe marmura statuii lui Constantin, fiul lui Constanțiu Chlor, care pe-acolo, la margine de Imperiu, avea să descopere Împărăția. L-am aflat plimbându-Se în vântul după-amiezii la Whitby Abbey, alungat pe la 1500 de valul de ură al unei culturi ecleziale din care Hristos a fost alungat de dragul curviei unui Rege și prins în năvoadele pescarilor de pe coastă, liniștiți și cuminți. În larg, unde ochiul soldaților nu pătrundea ceața, față în față cu El numai ei știu cum și ce Îi vorbeau. Asemeni lor îmi par azi colegii mei, preoții din Regatul Unit al Marii Britanii. Pescari smeriți, care-și dreg cuminți năvoadele în grija zilei, muncesc din zori și se roagă din noapte și nu se tem de soldații noii ordini scufundați în ceața minții. Fie că sunt la Peterborough ori Northampton, fie la Glasgow ori Edinburgh, la Dublin ori Luton – da, da, chiar în locul în care andocăm de obicei, noi românii de low cost – la Oxford ori Cambridge, ori acreditați în Duhul Sfânt la Birmingham, preoții și familiile lor luptă cuminți cu propriile limite, și le descoperă și cresc, cresc de dragul împlinirii vocației lor. De aceea, am spus că uneori periferia este în miezul centrului. Când leapădă haina cotidiană, preotul se înveșmântează în Hristos. Ia forma Lui, forma Bisericii. Cu fermitate și cumințenie, cu emoție prinsă-n nodul din gât, se reconstituie ca preoți. Oamenii știu că mâinile ce-i împărtășesc și-i dezleagă de păcate, le botează pruncii și le mângâie cu har cununiile sunt de luni până vineri ori chiar sâmbătă mâini lucrătoare ca ale lor. Robotesc la fel. Dar știu și că nu sunt la fel, că un strat de Lumină se-așterne pe epiderma lor și-i face părtași, împreună, celui mai mare miracol ce există sub ochii noștri: Biserica.
Nu-i totul perfect. Sunt și între ei disperări și răni. Deziluzii și împovărări de greu. Dar țin în ei forța centripetă a prezenței lui Dumnezeu în viața lor. Și o dăruiesc. Cu o boierie de lumină. Oamenii îi caută, le vorbesc, descoperă prin ei Biserica. Unii dintre enoriași, acasă, în România, locuiau peste drum de câte un locaș ortodox și nici nu gândeau să-i treacă pragul. Aici fac mile bune să-l reconstruiască în viețile lor, pragul ce-i poartă la Cel fără de prag. I-am întrebat pe oameni de li-i greu. Mi-au spus că totul e suportabil cu gândul la Duminică. La Dumnezeu care le-a dat Duminica, Biserica, Împărtășirea, Liturghia, Iertarea… Am văzut că nu o spun să mă încânte și nici să-L perie pe Dumnezeu. Și atunci am înțeles. Cei care așază cu obstinație creștinismul la periferie, construind un nou centru o fac fără să știe că, uneori, Centrul e Periferia. Într-o incredibilă geometrie a Duhului Sfânt. Iar nebunii Evangheliei ce sunt preoții, nici unul nu e acolo că s-a ratat aici, poartă în pulsația inimii lor tot ritmul de renaștere și reconfigurare eshatologică a vieții celor ce le-au fost dăruiți ca turmă rațională, cuvântătoare, de Hristos, Cuvântul cel Întrupat. Am aterizat acasă liniștit. Știam de acum că unde voiește Dumnezeu se biruiește rânduiala firii. Cum n-ar fi posibil să ne vindece și de nefirescul în care ne-am lăsat înglodați? În fiecare Duminică, atunci când Acasă începe Liturghia, ei abia deschid ochii spre zorii unei noi zile. Obosiți, încercănați, purtându-și uneori copii și soțiile zeci de mile pentru a fi în mijlocul românilor ortodocși, preoții își lasă viața în mâna lui Dumnezeu și culeg din mâna Lui toată liniștea de care au nevoie ceilalți pentru a nu fi amputați sufletește.
La Bristol, lângă locașul unde slujesc ai noștri, e un club celebru de rock. În noaptea de Înviere, an de an, tot mai mulți dintre clienții clubului ies, la vremea rostirii Evangheliei și ascultă. Unii se miră. Alții se închină tăcuți, atinși de amintirea vremurilor trecute. Și unii, și alții admiră. Îngerii cetății, căci fiecare cetate are un Înger Păzitor, asemeni oamenilor, zâmbesc larg. Centrul cuprinde periferia. Și se face Lumină! În vârful raiului tremură sub vântul iubirii Tricolorul…
Pr. Constantin Necula
foto: Unsplash/Luke Ellis Craven
*articol apărut în ediția tipărită Capital Cultural nr. 14
