Într-un text publicat în luna mai a anului curent, unul dintre cei mai cunoscuți artiști români contemporani deplângea situația lui Erwin Kessler, rămas în țară să facă expoziții „pe holuri la ARCUB” în timp ce Daniel Knorr, ironizat acum câțiva ani de criticul de artă într-un articol, „are un solo la Kunsthalle Basel”. Nu doar de ieri, de azi, unii dintre artiștii români consideră că doar prezența în expozițiile din străinătate poate reprezenta un argument al valorii lor. De altfel, artistul la care fac referire, nu are în selecția de expoziții prezentate pe pagina sa de Wikipedia nici una în România, deși, cel puțin două muzee de artă, Brukenthal și cel de la Cluj, i-au organizat expoziții.
Desigur, intrarea în circuitele artistice internaționale se face pe poarta marilor muzee, galerii sau târguri de artă iar Kunsthalle din Basel se numără printre acestea. Baselul a devenit în ultimii ani un reper al dinamicii artei contemporane prin construirea unor noi muzee cum este Schaulager sau noua aripă a Kunstmuseum, în condițiile deschiderii acum două decenii a altor instituții de artă prestigioase cum este Muzeul Tinguely sau Fundația Beyler. Această dinamică a fost generată însă de un eveniment care a avut prima ediție în anul 1970 și de atunci polarizează anual interesul profesioniștilor și amatorilor de artă din toată lumea : Art Basel. Conceput inițial ca târg de artă modernă și contemporană, acesta a devenit, mai ales după anul 2000, un eveniment care cuprinde și expoziții de artă ce rivalizează cu marile bienale, discuții și dezbateri despre actualitatea artistică, antrenând organizarea unor târguri de artă satelit cum sunt Volta sau Liste. Din acest motiv, nu doar în săptămâna când are loc evenimentul, Baselul este unul dintre cele mai importante centre ale artei mondiale.
În acest spațiu select artiștii români și-au făcut cu greu loc și este meritul galeriei de artă clujene Plan B de a crea o breșă în acest mediu extrem de selectiv. De câțiva ani, galeria se numără printre cele ale căror expoziții pot fi văzute în pavilionul central al târgului, prezentând lucrări de Adrian Ghenie, Ciprian Mureșan, Șerban Savu, Mircea Cantor, Mihai Olos sau Eugenia Pop. Meritul directorului galeriei, Mihai Pop, la fel ca și atunci când a decis prima participare la Armory Show de la New York, este de a depăși enorma presiune a complexului marginalității și de a concura cu curaj pentru ocuparea unui loc în cadrul prestigiosului târg, placa turnantă a comerțului mondial cu opere de artă.
Pentru cei care frecventează lumea artei contemporane este evident că un anume tip de integrism artistic animă de o vreme decidenții politicilor marilor muzee de artă ale lumii. Acest lucru este observabil mai ales în expozițiile de la Tate Modern din ultimii ani, cum a fost cea intitulată „The World Goes Pop” sau „Une histoire. Art, architecture, design, des années 1980 à nos jours” de la Centrul Pompidou. Deși rolul enorm pe care îl are în statutul unui artist o expoziție la un mare muzeu din străinătate rămâne indiscutabil, merită observat faptul că cel puțin pentru câteva importante expoziții internaționale de sinteză din ultimele decenii, selecția artiștilor s-a făcut în funcție de importanța sau rolul jucat în mișcarea artistică din țara de origine. Nu știu dacă din acest motiv, al unui discurs polifonic ce trebuie să vină din mai multe spații culturale sau nu, ediția din acest an a Art Basel a cuprins cel mai mare număr de artiști români contemporani.
Aceeași galerie Plan B a fost prezentă în secțiunea „Unlimited” a târgului cu lucrarea intitulată „Galaxy” proiectată de Horia Damian în anii 70 pentru un monument la Houston în Statele Unite. A fost o „recuperare” în sensul realizării ei prin contribuția galeriei amintite pe parcursul acestui an în baza proiectului realizat de artist în anul 1972. De observat politica acestei galerii de introducere în circuitul artistic și comercial a operei unor artiști români dispăruți în ultimele decenii, activi în perioada comunistă, cum sunt Mihai Olos sau Ion Bitzan. Dacă în cazul lui Olos demersul pare necesar având în vedere valoarea unor lucrări realizate prin fructificarea unei imagerii de sorginte populară, ce poate fi corelată cu moștenirea brâncușiană, în ceea ce privește lucrările lui Bitzan este evident că opțiunile galeriei exclud perioada anilor 80 când artistul a realizat seria de tablouri monumentale ce au ca subiect cuplul Ceaușescu. Decizia galeriei presupune înainte de orice o poziționare care o face chestionabilă din mai multe motive: este posibil să introduci în marele circuit artistic un pictor compromis de contribuția sa majoră la cultul personalității ceaușist? Este moral să expui lucrări care salvează aparențele unei adeziuni la curentele anilor 70 prin recursul la o morfologie artistică de import, de preluare a unor forme fără fond, doar din orgoliul de a face figură neoavangardistă? Este corect față de amatorul de artă străin să ascunzi biografia „pătată” a unui artist emblematic pentru un regim opresiv? Să fie această decizie efectul aceluiași complex al marginalității, urmare a nevoii de a întări cu ceea ce se găsește firava prezență românească în arta internațională?
Horia Damian- Galaxy
Tot la secțiunea „Unlimited”, a fost expusă lucrarea cu titlul „Christmas trees for the years to come”, realizată în anul 1993 de Ana Lupaș, o „recuperare” realizată de această dată de o galerie italiană, P420 din Bologna. Ana Lupaș este o altă artistă din România a cărei operă este integrată într-un circuit care depășește limitele regionale, prin includerea unor lucrări în expoziții recente, cum este cea permanentă de la Tate Modern. Contemporană cu Bitzan, fără însă să subscrie ideologiei artistice oficiale și cultului personalității, Ana Lupaș s-a remarcat, ca și Olos, prin recursul la forme și teme apropiate de fondul imaginar țărănesc, de acea puritate primitivă apreciată de avangardele începutului de secol XX și regăsită de neoavangardele anilor 70.
Obișnuiți deja ai edițiilor din anii precedenți, artiștii de origine română Andra Ursuta, reprezentată de Galeria Massimo de Carlo, Mircea Cantor, reprezentat de Galeria Magazzino, Mircea Suciu cu lucrări în portofoliul galeriei Zeno X sau Adrian Ghenie expus la galeriile Thaddaeus Ropac sau Pace fac parte dintr-o generație liberă de complexele generațiilor precedente, limitate în posibilitatea de a expune în galerii de mare notorietate. Carierele lor aparțin deja lumii mari a artei, cu o identitate distinsă doar prin discursul artistic original pe care fiecare este capabil să-l susțină.
de Călin Stegerean
Călin Stegerean este artist plastic, curator, publicist. A fost director al Muzeului de Artă Cluj-Napoca și al Muzeului Național de Artă al României, București.
