Galit Eilat s-a născut în Israel. Acum locuiește în Olanda, este curator interdependent de artă contemporană și se află printre membrii fondatori ai Academy of the Arts of the World. Predă și coordonează programe de cercetare la Centrul Pentru Studii Curatoriale și The Human Rights Project la centrul Hannah Arendt de la Colegiul Bard. Din anul 2018 este director al Fundației Meduza. De asemenea, este fondatoarea Centrului Israelian pentru Artă Digitală din Holon.

Proiectele ei caută să dezvolte condiții care să faciliteze întâlniri și experiențe colective susținute de o viziune critică față de status quo. A curatoriat expoziții ce înfrâng granițe și limite impuse de structuri politice. Între 2003 și 2005 a creat Trilogia Hilchot Shchenim, o platformă culturală pentru artiști și centre de artă din Orientul Apropiat, Bazinul Mediteranean, fostul bloc estic și Balcani. În anul 2007, Galit Eilat și Kunstverein Hamburg au inițiat Arhiva Mobilă (The Mobile Archive), structură care a călătorit apoi timp de 10 ani, one-way, în peste 17 centre și academii de artă. Între 2006 și 2009, Galit Eilat a realizat împreună cu Eyal Danon, Reem Fadda și Phil Misselwitz un proiect de cercetare în domeniul artei numit Liminal Spaces, despre Road 60, drumul care leagă Ierusalimul de Ramallah. Cercetarea se bazează pe întrebarea, cum poa te arta și cultura să răzbească prin bariere politice, sociale și fizice create de ocupația israeliană în Palestina. În prezent se ocupă de un nou proiect de cercetare numit Syndrome of the Present, colaborare cu parteneri din Amsterdam, Istanbul și Salonic, iar primul seminar pe această temă a avut loc în 2018 în Salonic. Cercetarea încearcă să dezvolte medii care să permită dezbaterea în diferite cadre a unor teme care se întrepătrund de când lumea: teologie, societate, stat național și istorie.

La invitația Liei Perjovschi și a tranzit.ro, Galit Eilat a susținut seminarul Curating in Dark Times în România, în orașele Sibiu și Iași. Cu acest prilej, curatoarea ne-a oferit șansa descoperirii unui prezent pe care nu îl privim des, atât de sincer, în ochi.

‘Subjective Art History’, Lia Perjovschi, The Politics of Collecting – The Collecting of politics, Play VanAbbe 3, Van Abbemuseum, Eindhoven, The Netherlands. 2010 -2011. © Peter Cox

De-a lungul seminarului mi-am notat câteva puncte cheie ale sindromului prezentului și cercetarea pe care o realizezi, iar acestea sunt: religie, manipulare, istorie, economie, capitalism și influențele pe care le aduce cu sine, accesul la informație și lupta împortiva sărăciei. Reflectă acestea așadar prezentul?

Galit Eilat: Da, însă pentru mine reprezintă mult mai mult decât ceea ce se întâmplă în prezent. Realitatea se schimbă rapid și nu pot să garantez că aceste teme vor rămâne mereu actuale, însă ele oferă o prefață complexă a cotidianului.

Câteva circumstanțe nu s-au schimbat niciodată; de exemplu faptul că populația unuia dintre cele mai bogate continente este și cea mai săracă din lume. În orice caz, aceste corelații nu sunt întâmplătoare ci sunt rezultatul unei planificări, ale unor orchestrații, iar noi trebuie să exprimăm acest lucru, nu îl mai putem ignora, pentru că în final ne va afecta pe toți.

Are acest lucru legătură cu religia considerând-o ca fiind o instituție?

Galit Eilat: Religie. Încerc să privesc acest aspect astfel: nu pot spune nimic despre credință. Ceea ce pot spune este că religia nu funcționează fără simbolul unui Dumnezeu, însă simbolul unui Dumnezeu poate exista fără religie. Deci, ceea ce examinăm implicit este instituționalizarea lui Dumnezeu, instituționalizarea unui mit. Putem vorbi de valori universale, putem examina aceste valori și discuta logica evoluției lor, de exemplu, când ne gândim la drepturile omului recunoaștem adeseori ceea ce suntem înclinați să numim, la baza lor, valori religioase. Aceste valori își au însă temeiul în anumite puteri impuse.

Abu Dis, Liminal Spaces, traveling seminar,
Palestine. 2007

Nu crezi în Dumnezeu în sine, însă autoritatea guvernantă este inspirată din premisa teoriei unui Dumnezeu. O astfel de structură este impusă și toată lumea trebuie să se supună. Dar cine spune asta? Acest lucru se trage dintr-un anumit fel de a privi și înțelege lumea. Presupunem că înțelegerea lumii este standard, un set de norme care sunt universale, dar nu există un astfel de lucru.

Vorbim acum despre teologie politică iar paradigma structurii acestei autorități rămâne aceeași în pofida repetării diferitelor structuri politice. Putem observa acest fapt de-a lungul procesului de seculari- zare, schimbarea puterii de la Dumnezeu la Cezar, de la rege la prim-ministru, iar în tot acest timp se creează conceptul unui stat. Așadar Dumnezeu, ca putere gu- vernantă, te pedepsește și apoi te alină. Odată ce dispare superficialitatea ritualului și alte ornamente, observi că structura fundamentală este aceeași.

Când te gândești la lege, de unde vine aceasta? De la cine? Cine a scris-o? Legea este prezentată ca fiind o născocire seculară, dar dacă examinăm acest lucru în detaliu, apare ca fiind foarte asemănătoare cu produsul unui sistem religios – acționează în mare parte după același set de norme și presupuneri.

De exemplu drepturile omului – gândește-te cum și unde sunt aceste legi respectate și unde nu sunt. Spune-mi. Dacă privești harta lumii.

Europa de Est, de exemplu.

Galit Eilat: Europa de Est. Ce religii se urmăresc acolo Chiar dacă este cea Ortodoxă sau Catolică – în ciuda diferențelor acestea prezintă o evoluție similară în comparație cu traiectoria Protestantă, în mod special în termeni ai proximității – sau a lipsei – dintre Dumnezeu și Om, și limita omului de a-l înțelege pe Dumnezeu.

Să ne gândim însă unde sunt drepturile omului respectate într-o mai mare măsură?Galit Eilat: Europa Centrală, SUA. Da, Olanda, Suedia, Norvegia. Astfel de locuri adoptă îndeaproape legislația drepturilor omului. Avortul de exemplu, să ne gândim numai la avort, unde este permis și unde nu. O astfel de poziție este precedată de o doctrină religioasă și consider că ambele părți ale dezbaterii își au temeiul într-o mentalitate religioasă – și partea pro și cea contra. Proximitatea dintre Dumnezeu și Om este cea esențială în modul în care drepturile tale sunt alocate. Poți să împarți această teorie într-un mod simplist pentru a o înțelege. Poți verifica o țară după alta și conform unui sistem de valori delegarea drepturilor nu vine de la un om la altul ci de la divinitate.

Construcția drepturilor, a drepturilor omului, are așadar o construcție religioasă în spate, care permite unui om să pretindă că este superior unei alte specii – ordinea lumii are omul în centru care se află mai presus de celelalte specii.

Această prespectivă este una foarte interesantă în contextul situației politico-religioase din Europa de Est, mai ales când pare să revină la valori din trecut.

Galit Eilat: Au fost mereu acolo numai că nu aveam un nume pentru acest lucru. Așa este schița, amprenta pe care secularizarea a fost menită să o ascundă. În principiu sunt valori pe care numai le înlocuim cu altceva și care reprezintă aceeași dinamică. Cardinalul a devenit primar – îl înlocuiești dar ai aceeași piramidă, aceeași exercitare a puterii, și nu mai vorbești despre divinitate ci despre stat.

Ce influență are dialogul intercultural?

Galit Eilat: Cred că este vorba de mai mult decât de interculturalitate, este vorba de a învăța.

Atunci când ai o singură cultură nu poți învăța pentru că nu ai altceva de unde să poți învăța, nu ai termen de comparație. Când întâlnești ceva diferit de tine, acel lucru îți spune ceva despre tine. Este ca o cutie care rezonează, iar prin diferență înveți ceva despre tine și poți realiza apoi alte lucruri, mai bine sau nu. Cred că ideea de a dobândi cât mai multe culturi este importantă însă nu trebuie să privim cultura ca fiind ceva singular. Cultura se schimbă, depinde de vremuri, nu este exactă. Cultura este o invenție, ceva ce funcționează în imaginarul nostru precum sunt și banii și bancnotele care reprezintă diferitele valute. Sau arta.

Valoarea unei bancnote nu există în afara imaginației noastre, noi îi dăm valoare, altfel ea este numai o bucată de hârtie. Aceasta este cultura, nu este numai muzică sau diferite forme de artă. De exemplu, masa asta există pentru că cineva a inventat-o, dar materialul nu este ceva inventat. Plasticul este cultură, lemnul nu.

Lupta cu sărăcia. Mai avem capacitatea de a ne armoniza, de a comunica și de a conveni?

Galit Eilat: Cred că oamenii sunt oameni și mereu avem posibi- litatea, trebuie numai să o alegem. Și trebuie să recunoaștem și să înțelegem modul prin care puterea este negociată și impusă. Puterea asupra altora depinde de ficțiuni inventate în societate, ceea ce aduce cu sine sec- țiuni și compartimente. Observăm acest lucru în Israel, în SUA sau Brazilia. Ce vedem acum s-a mai întâmplat și în trecut, nu cred că lumea este altfel decât a fost ieri. Diferența este poate, că astăzi, structura puterii nu mai este atât de ascunsă. Nu mai este nevoie să fie ascunsă atunci când ai un program TV precum Big Brother. Cine este câștigătorul concursului? Cel care trișează, care manipulează pe toată lumea. Deci, ce fel de model avem? Este modelul pe care noi l-am ales. Așadar, acesta este modelul pe care îl urmăm, acesta este cel care descrie societatea – trișorul, misoginul – iar toată lumea e mulțumită. Deviant, ciudat, dacă mă întrebi pe mine, dar dacă ne uităm în jur aceștia sunt liderii pe care îi avem. Acest lucru nu se trage din nimic, nu putem să ne ascundem responsabilitatea și să spunem că este în afara puterilor noastre- noi am ales asta.

‘Flight Case Archive’, Hannah Hurtzig, The Politics of Collecting – The Collecting of politics, Play VanAbbe 3, Van Abbemuseum, Eindhoven, The Netherlands. 2010 -2011. © Peter Cox

Văd acest lucru ca pe o continuare a aceluiași sistem logic, sistemul credinței monoteistice – poate fi un singur om, un singur Dumnezeu, o figură centrală a puterii. Nu avem nevoie de fapt de acest sistem mono, de această structură mono, avem și alte structuri religioase precum cele politeistice, care reprezintă alternative sau alte sisteme de valori. De ce o divinitate? De ce un rege, un om, un geniu, un artist? Acest UN, geniul, este reflectat și în artă.

Este interesant cum oamenii recționează și interacționează în anumite contexte, uitând de toate diferențele ce li se impun. Imaginile proiectului Art without Borders de exemplu.

Galit Eilat: Oamenii au capacitatea de trece peste anumite situații și de a ilustra o comunitate, orice ar fi. Iar acest lucru se întâmplă și acum. Cred că structurile statului se rup în prezent și poate vom trăi o altă construcție. Putem crea diferite modele. Oamenii au nevoie de o structură organizatorică însă aceasta nu trebuie să fie aceeași ca și până acum și nu trebuie să fie statul național. Eu nu am o viziune despre cum se poate schimba lumea, eu nu vreau să schimb lumea, ci vreau să o înțeleg în primul rând.

Cum se traduc aceste lucruri în artă?

Galit Eilat: Nu știu, eu nu sunt artist.

Da, dar ești un curator de artă.

Galit Eilat: Da, și traduc arta într-o expoziție, într-un context, însă nu produc artefactele. Expozițiile sunt o formă de editare, nu sunt arta în sine. Rolul meu este de a interpreta arta, nu opusul.

Muzeul este un spațiu public?

Galit Eilat: Muzeul este un mediu de comunicare cu societatea, hornul statului. Am crescut în Israel și am studiat arta la finalul anilor ‘80, începutul anilor ‘90, iar muzeele erau considerate aparate ale statului; precum și în centrul Europei, muzeele din Israel au fost și încă sunt susținute de stat, sau să spunem altfel, susținute de plătitorul de taxe, de cetățeni. Astăzi muzeul a devenit un fel de biserică, o biserică a statului. Diversitate, refugiați, LGBTQIA+ stau la baza multor reprezentări din muzee. Ce provoacă acest lucru vizitatorilor? Mai ales celor din părțile demografice sau comunitățile ale căror vieți nu includ asemenea subiecte? Eu recunosc o asemănare cu rolul pe care îl avea  biserica în trecut, de a ne rândui conștiința. Arta sau artiștii care s-au implicat în probleme sociale sau politice au evoluat de la marginea, la centrul lumii și al pieței de artă și au fost astfel folosiți să creeze această structură asemenea bisericii – arta este pozitivă pentru societate, iar noi suntem oameni buni pentru că o recunoaștem. Arta nu a fost însă mereu privită ca fiind ceva bun, artiștii erau catalogați ca fiind curvari, bețivi, bandiți. Acum au devenit sfin- ți care vor salva lumea. Avem o problemă în lume, trimiteți artiștii! Acest lucru se întâmplă și a devenit deja parte din politica organizațională a muzeelor, iar noi am contribuit la acest lucru. Diversitatea se află în reprezentare însă puterea de a decide ce se expune sau nu, de a decide cine este inclus într-o colecție, este ca și până acum, în aceleași mâini. Pentru mine acest lucru reprezintă ipocrizie. Dacă vrei o schimbare atunci trebuie să fii pregătit pentru acea schimbare și se presupune că nu va rămâne la fel. Nu poți vorbi despre democrație și diversitate dacă ai un paznic care decide ce va rămâne în colecție și ce nu. Ne trebuie un expert care să ne spună ce este cultura și ce să păstrăm și ce nu. Nu funcționează așa.

Când mergi la un muzeu, ar trebui să fie ca și când ai merge la o bibliotecă: ai dreptul să ceri să vezi anumite lucruri. Tu alegi ceea ce vrei să vezi, nu alege bibliotecarul,
însă el, ea sau ei sunt acolo pentru a indexa și a păstra cărțile. Acesta este tipul de muzeu pe care aș vrea să-l văd.


Articol apărut în revista Capital Cultural nr 15. Varianta în limba engleză poate fi citită aici