de Oana Ciucă/fotografii de Adi Bulboacă
Dacă treci pe lângă Zidul lui Dan Perjovschi și zăbovești câteva minute atent la cuvintele și desenele de acolo, e ca și cum ai răsfoi un ziar internațional de știri. Te pui la curent cu ce se întâmplă în toată lumea, din Afganistan până în Cuba, America, Germania, Slovenia etc, și mai ales, cu ce se întâmplă în România, cu toate colțurile ei. Cu bune și cu rele.
Dan Perjovschi realizează editoriale vizuale. Scrie cu umor despre ce e bine, dar și despre ce nu ne place să vedem sau despre schimbările pe care nu le acceptăm. L-am întâlnit în timpul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu și am povestit despre oraș, despre rolul lui ca artist și despre viața în pandemie.
Cum arată Sibiul turistic în această vară, în condițiile pandemice? Cum ai surprins comunitatea, oamenii, proiectele care se desfășoară?
Dan Perjovschi: Pentru (unii) sibieni a arătat bine. Mai puțini turiști, mai respirabil. Piața Mare și aia Mică, în sfârșit goale. Pentru alții (HoReCa și sectorul cultural) a fost nasol, puțini clienți, puțini bani, nema proiecte. Nu se știe ce va fi la toamnă pentru că lumea se poartă de parcă nu mai există virus. Pe vremuri, taximetriștii îți spuneau:„lăsați, nu trebuie să vă puneți centura”. Acum îți spun:„lăsati, nu trebuie să vă puneți masca”. Parcă am fi fără memorie. Am uitat lockdown-urile….Și să știi că la Sibiu lumea încă respectă, în mare, distanțarea și purtatul măștii în mall și autobuz. În alte părți, e dezastru. La Eforie Sud eram numai eu și Lia cu mască (în hotel, farmacie, restaurant, supermarket).
Sibiu e un oraș curat, bine păstrat medieval, în Centru. Autobuzele vin la timp și îți spun și în limba engleză unde să cobori. Va rămâne multă vreme o atracție turistică și datorită extensiilor Rășinari, Păltiniș, Ocna Sibiului, Dumbrava și circuitele bisericilor fortificate săsești. Un oraș cu pod și festivaluri de vară plus un târg de Crăciun. Întrebarea este dacă vrea să rămână o vedere frumoasă dintr-un singur unghi sau să devină competitor real al Clujului sau Timișoarei, în ceea ce privește producția culturală. Cultura, artele, artiștii sunt, cum știe toată lumea, de la Brâncuși-Picasso-Montmartre sau la Berlinul de azi, valoare și plus valoare. Chestiunea este cum îi facem pe artiști să vină și mai ales cum îi facem să rămână la Sibiu? Unde sunt bursele de creație, unde sunt atelierele, hub-urile creative și, în cazul meu, unde sunt galeriile și Kunsthallele? Festivalurile mari și internationale durează 10 zile. Și în rest?
Unde ai călătorit în acest an? Cum au încercat alte orașe din lume să se adapteze la noile condiții, dar să și mențină proiectele culturale și turistice, pentru comunitate?
Dan Perjovschi: Am fost în Aachen, Ravensburg, Potsdam, Wiesbaden, Zagreb, Osnabruck (de unde îți răspund acum) și Kassel, Tallin, Tirana, Eindhoven. Am profitat de deschiderile pentru cei vaccinați. Eu sunt un artist Post Moderna. În aprilie, în Germania, am cuplat mai multe orașe la o carantină… ha ha. Acum am revenit la o normalitate palidă (cu frica toamnei). Peste tot era și bine și rău. La Zagreb, oamenii erau ca la Eforie. Îi durea în bască de Covid. În Germania, mai strict. Prea strict. Muzee închise și mall-uri deschise. Ilogic. Nimeni nu dă buzna la muzeu… deși la Aachen când s-a dat prima dată voie la vizite cu test rapid Antigen au venit așa multe familii de am ramas cu gura cascată…. Muzeele de artă strandard se adaptează greu. Nu vor să se schimbe, să profite de faptul că acum nu le mai cere nimeni, public, cantitate. Eu tot le ziceam:„hai să mutăm expoziția pe geam!” (că retrospectiva mea stătea închisă de două luni). Ei răspundeau „…stai să mai vedem, să mai discutăm, să ne dea voie.” Am făcut până la urmă desene pe fațada muzeului pentru cei fără test și pentru momentul când muzeul se va închide la loc. În aprilie, când am fost eu, nu era picior de turist în Germania. La croați începuse sezonul estival și nu m-a controlat nimeni, deși aveam la mine un vraf de hârtii, vaccinuri, înscrieri în registrul lor de turiști, invitație tradusă, etc. Frustrant.
Ce s-a schimbat în felul oamenilor? Au devenit mai puțin toleranți? Sunt mai atenți la ceilalți?
Dan Perjovschi: Nu. Din contră. Mie mi se pare ca s-au înrăit. Mă așteptam la mai multă solidaritate și la soluții interesante. Nu doar că nu poartă mască, dar se uită și urât la tine dacă tu porți. E cezurată o expoziție (din cauza că unor popi li s-a parut nu știu cum). Nu-i nimic, vine alta și se vernisează ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Refuză un creator în semn de protest Gala Uniter? Nu-i nimic, restu lumii se pune la patru ace și participă fără probleme. Era birocrație până acum. Acum pare că e și mai mare.
Care crezi că e rolul tău ca artist, în aceste vremuri?
Dan Perjovschi: În politica oficială a statului român, eu sunt neesențial. Artistul nu apare pe listă. Noroc că populația nu s-a sinchisit, că nu pupam eu vaccin. Eram ca amicii germani, încă pe lista de așteptare. Nici destul de bătrân, nici destul de bolnav și nici destul de strategic pentru prima doză. Nu mi-a dat niciun funcționar public sau vreun politician un e-mail sau telefon să întrebe: „Cum te descurci, bre? Te putem ajuta cu ceva acum, că galeriile, muzeele și granițele sunt închise? Dar parcă văd că la primul mare succes se vor înghesui să intre în poză cu mine. În fine. Asta este situația. Rolul meu e să nu uit. Să pun întrebări, să fac o artă care nu e frumoasă, ci critică. Eu mă consider esențial (indiferent de lista Guvernului) și în timpul crizei. Că vă descrețesc frunțile și vă adâncesc gândurile și după criză când vin cu terapia prin umor și “intellectual graffiti”…
Ziarul Orizontal a căpătat o nouă imagine, anul acesta. Care e mesajul pe care vrei să-l transmiți?
Dan Perjovschi: E din nou simplu și direct. Negru pe alb. Manifest. Suntem în război pandemic. Nu e loc de floricele. După cinci ani de fundal negru și vangogh-isme l-am readus la starea primară, brută. S-a umplut țara de murale colorate și metaforice. Arta e folosită ca decorație sau înfrumusețare. Eu nu vreau asta. Discursul meu are 35 de ani de experiență internațională. Eu vin din Revoluție. Pe strada pe care desenez public, lumea a murit pentru libertate. Nu pentru înfrumusețare. În timp ce noi ne plângem că nu avem pistă de biciclete până în Păltiniș sau că s-a scumpit caffe latte-ul, colegii mei artiști din Cuba sau Turcia sunt băgați la pușcărie pentru arta și ideile lor. Nu vreau să idealizez viața pe care o ducem ca stat membru EU și nici nu vreau să trec cu vederea dramele cotidiene (multe din ele reprezentate pe zid), dar totuși trebuie să avem o perspectivă corectă. Alb negru. Poate acum, când citiți rândurile acestea, un Dan Perjovschi din Afganistan se îneacă în Mediterană. Sau e bătut de un polițist de frontieră. Un politist român. Care acum 30 de ani bătea românii care voiau să fugă din țara lor unde nu era razboi. Pentru asta am făcut lista scriitorilor turci din pușcării, din acest motiv am scris că în Cuba sunt arestați artiști sau în Bielorusia, jurnaliști. Ziarul meu e politic, social și cultural. Arta nu e în afara societății. Nu e tablou de living room. Arta este viață. Manifest. Nu putem să ne smulgem la nesfârșit părul din cap că suntem de 30 de ani pe buza catastrofei naționale. În România nu e război cultural ca în Statele Unite, ci e război temporar: secolul 17 se bate cu secolul 20. Secolul 21 e departe… n-am ajuns încă acolo.
articol apărut în Capital Cultural nr. 28
