Călătorim să ne relaxăm. Călătorim cu familia, cu prietenii, cu persoana iubită. Călătorim cu noi înșine, spre noi înșine. Despre asta o să vă vorbesc. Despre călătoria spre sine. Destinația nu este importantă, nu e acea vacanță pentru care îți pregătești un troler plin de rochițe vaporoase, lungi, scurte, colorate, decupate. Nu stai cu pixul în mână și concentrată la maximum să nu cumva să uiți vreun costum de baie, pe care l-ai achiziționat după îndelungate economii și pentru care ai parcurs un labirint de diete.

Nu, nu e călătoria aceea. Bagajul pe care îl ai e mic, ca și egoul tău, practic, conține pantaloni scurți, maieu, șlapi și poate exagerezi în zona cărților, pentru că mergi să cauți răspunsuri și atunci tindem să credem că avem nevoie de cărți. În realitate răspunsul e chiar în noi, în oamenii din jurul nostru, în acțiunile pe care le întreprindem. Așa că, e foarte posibil cartea să rămână închisă și sufletul larg deschis să absoarbă experiența. Vine și ziua în care îți iei rămas bun de la familie, prieteni, de la orașul batrân și prăfuit, care nu-ți mai vorbește și pleci.

Pleci după tine. Când te apucă dorul de tine, cel mai bine e să mergi în căutarea ta. Să te regăsești. Să-ți amintești cât de mult îți place înghețata de vanilie, că adori sa-ți lași hainele întoarse pe dos după ce te-ai dezbrăcat de ele, să le lași aruncate pe podeaua caldă sau rece, prafuită sau parfumată. Că iubesti să stai încremenită într-un loc doar ca să simți clipa. Asta din urmă, în zilele noastre când se galopează prin viață, e un lux, deși în realitate e un lucru natural. E sublim să descoperi lucruri noi despre tine, să îți cunosti limitele, pe unele să le depășești, pe altele să le accepti. E minunat să simți adierea vântului de vară, să te lași în voia lui ca și cum ar fi pentru prima oară că-i simți suflul. Să adulmeci un miros nou și să te oprești pentru o clipă să-l respiri cu nesaț, atât cât să ți-l amintești pentru totdeauna. Și încă mi-l amintesc, vă jur. În ziua în care am ajuns pe insulă, eram eu, cea temătoare, mâhnită, dar cu încredere și speranță că totul o să fie bine, mai bine. A fost experiența care avea să-mi schimbe percepția asupra vieții. A fost magia de care am avut nevoie și pentru ca magia să se întâmple a fost nevoie de acel ” leap of faith”.  Saltul care te ajută să treci de la o treaptă la alta.

image12

Am ajuns pe insulă și respiram cel mai cald aer pe care l-am simțit vreodată. Un aeroport, ca o gară dintr-un orașel de provincie, te arunca rapid într-un peisaj fără prea multă vegetație. Câțiva palmieri se înclinau în bâtaia vântului și taximetriștii, care sunt făcuți din același aluat indiferent de țară. Eram singură și nicioadată nu mă simțisem mai vulnerabilă și mai bine. Aveam un carnețel cu o adresă și acolo trebuia să ajung și să lucrez toată vara. Insula Kos, Paradisi, Grecia. Nu a fost Paradisul în sensul clasic. La mine a fost Paradisul de care aveam eu nevoie.

image7

Am muncit mult, în viața mea nu am muncit atât de mult, pe o asemenea căldură care îți remodela expresia feței și îți schimba ritmul de mișcare. Lucram în bufetul unui restaurant din incinta unui resort. Am cunoscut oameni minunați, dar și oameni mai putin minunati. Să știți că există oameni care fac rău intentionat, dar nu au viată lungă (povestea lui Marian, dacă sunteți curioși o pot povesti, despre el am luat și notițe, nu mai întâlnisem așa ceva) și ca în basme, binele învinge. Testat, probat. Să vă vorbesc despre viața pe insulă. E o experiență inedită. Dinu Patriciu zicea, parafrazez, că toată lumea ar trebui să locuiască o perioadă pe o insulă. Da, așa e. În momentul în care ajungi pe acea bucățică de blat care pluteste pe un imens de apă te încearcă acel ” carpe diem „. Fizic, o poți străbate în lung și în lat, dar mintea, ah, ce aripi prinde mintea!

image11

Pe insulă pare că nu există timp, atât de lin curge totul. Bine, toată lumea își duce viața normal, cu bucurii, greutăți, muncă, asteptarea salariului, dar, oamenii se știu bucura de siestă, de mâncare, de muzică, familie și prieteni. Acolo înveți să umbli încet, să savurezi cafeaua în tihnă, să vorbesti tare, să mănânci bine, să râzi mult la masă, să dansezi. Dumnzeule mare, ce frumos dansează acolo oamenii! De la copii și bătrâni, cupluri și câte o șirenă nostalgică celebrează viața prin dans. Seara, cântă tot felul de formații pe stradă și lumea se oprește și ascultă și e de-ajuns ca cineva să dea tonul la dans și toți îi țin isonul. Se pun grecii pe un dans și o voie buna cum rar ti-e dat să vezi, într-o țară în care criza economică ar vrea să-i pună la zid. După un timp înveți că fiecare om își are rostul lui. Știi cine face cel mai bun gyros, care e cel mai bun bar, unde se cântă cea mai frumoasă muzică grecească, unde se sparg farfurii, mai nou nu mai sparg nici ei farfurii dar aruncă cu servețele. Mai ieftin, mai sigur.

image4

Mergi pe plaje unde se cîntă la chitară în jurul focului. Câteodată e necesar să ieși din zona de confort și să faci exact ce nu ai fi făcut vreodată. Orice. Nu neaparat să mergi la capătul lumii. Orice te scoate pe tine ” de la căldurică ” te revigorează, te aduce la statutul de om. Cred ca noi trăim mult prea pe pipăite, anxios. Am devenit niște comozi. Așa, cât să nu vă plictisesc, înșir repede, mărgăritarele mele, amintirile dragi mie: călătoria deasupra norilor și cum ne apropiam de insulă, norii dispăreau și era un imens albastru de apă, mirosul dulce al florilor în combinație cu vântul cald, clipele petrecute în mare, orele de muncă, soarele blând și auriu, cerul mereu albastru, bazarul de pietre de diferite forme și culori de pe plajă, mirosul și gustul de calamari, pește, caracatiță, gyros, vin, muzica lor care te poartă din trecut în prezent, înotul sub cerul înstelat (fără textile) e ceva ce trebuie încercat în viața asta, plimbări pe insulă, sentimentul de siguranță, relaxarea cu care este perceput prețiosul timp, acolo nu i se dă atâta importanță câtă îi dăm noi aici, poate de-aia nici nu stresează pe nimeni, culorile vii, puternice din natură, castelul lui Hippocrate – părintele medicinei, ruinele. Doamnelor și domnilor, copaci mai mari nu ați văzut în viața voastră! Palmieri înalți ca în ” Jack și vrejul de fasole „.

image13

Am învățat multe lucruri acolo, despre oameni, despre mine, dar cel mai important e că mi-am regăsit zâmbetul, după el am mers și cu el m-am întors înapoi. Sfatul meu este, îndrazniți și faceți o excursie cu sufletul, nu cu cardul! Ați fi uimiți ce plini de resurse sunteți, de câți oameni minunați sunt pe lumea asta și câți sunt dispuși să își deschidă, nu doar casele, ci și inimile.

image2