Un sat armean uitat de lume și lovit de toate nenorocirile lumii. Foamete, secetă, invazii de insecte, cutremur, război. Moarte. Toate calamitățile și suferințele lovesc fără milă o comunitate mică, formată din doar câteva zeci de suflete. Bărbați morocănoși, obișnuiți cu munca grea și femei cicălitoare și încăpățânate care fac fierturi din plante de leac și știu interpreta întîmplările misterioase din jurul lor. Școală nu este în sat – nici n-ar prea avea pentru cine, căci locuitorii sunt bătrâni; ambulanța nu ajunge până la ei – și pentru că drumurile sunt inaccesibile și pentru că oamenii nu se încred în doctori. Poștașul ce mai aduce din când în când câte-o scrisoare. Și mai este un preot care vine rar în sat, cel mai adesea pentru înmormântări, singurul eveniment ce se întâmplă negreșit cu regularitate, ca cel mai firesc lucru de pe pământ. În satul armean descris foarte poetic și cu mult talent de Narine Abgarian, viața nu este un dar, ci un dat.

Și-atunci cum reușește această scriitoare uimitoare să umple cu sens viețile acestor oameni ce au o existență chinuită și să aducă de fapt speranță prin romanul său? ”Din cer au căzut trei mere” se citește pe nerăsuflate: mai întâi te lovește în plex, apoi te mângâie și te acaparează. Mi s-a părut genul de carte care știe la perfecție să umple golul care se cască între o afirmație precum ”am obosit să trăiesc” și invocația ”vreau să trăiesc cât mai mult”. O carte care ne aduce aminte într-un mod minunat că, atunci când ni se oferă fericirea, trebuie să știm să o primim cu recunoștință.

La începutul romanului, personajul principal feminin, Anatolia, simte că i s-au terminat zilele, știe că nu ar avea nicio noimă să se opună sau să lupte și atunci se întinde în pat, așteptându-și moartea. Simplu, cu seninătate și acceptare. Numai că, la fel de simplu, viața îi demonstrează că are are alte planuri cu ea. I-l trimite pe Vasili, un văduv ursuz care nu se știe folosi de cuvinte, dar care îi oferă ceva de care n-a mai avut parte până atunci: afecțiune, un rost și șansa de a o lua de la capăt. Alături de ei, întregul sat simte că merită să trăiască.

Cu cât cuvintele sunt mai simple, cu atât sunt mai pline de sens, scrie Narine Abgarian. Ar fi însă mult prea simplu să spun că romanul ei este o poveste despre regăsirea speranței, a generozității și a iubirii, atunci când nu te mai aștepți la nimic bun în viața ta. Căci acest roman este mult mai complex de-atît. E și un îndemn pentru noi toți să credem în puterea sufletului de a învinge în orice condiții și să păstrăm vie amintirea celor care au fost înaintea noastră și care ne-au iubit. Ne leagă de ei fire invizibile pe care nu le poate distruge nici distanța, nici moartea.

”Din cer au căzut trei mere” are frumusețea unui basm în care păunii sunt păsări miraculoase, în care un copil poate vedea viitorul, iar morții nu pleacă definitiv dintre noi, îi ocrotesc mai departe pe cei vii și nevestele găsesc metode ingenioase de a trimite soților decedați pantofi pe lumea cealaltă. În ciuda tuturor necazurilor, satul armean descris în acest roman mustește de viață și rămâne neclintit într-un timp magic.

Am găsit în această carte una dintre cele mai frumoase definiții ale vieții pe care am citit-o în ultima vreme: ”viața nu e altceva decât cercurile lăsate de picăturile de ploaie pe apă, unde fiecare eveniment e oglindirea celor ce au fost înainte”.

Cât despre cele trei mere din titlu, explicația vine în ultimele pagini: unul este pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.

În anul 2020, cotidianul The Guardian a inclus-o pe Narine Abgarian pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. ”Din cer au căzut trei mere” a apărut la editura Humanitas Fiction, traducere din rusă de Luana Schidu.

*articol apărut inițial pe radiocluj.ro

**Sursă foto: facebook.com/humanitas.fiction