de Alexandra Coroi

L-am descoperit pe Robert Macfarlane la începutul pande­miei şi l-am declarat în 2020, în plin lockdown, autorul pandemiei mele. Citind Underland1, un titlu cât se poate de adecvat pentru acea perioadă de anxietate şi incertitudine, am aflat, cu un entuziasm deplin de copil, despre fascinantele lumi de sub pământ, de la peşteri preistorice din ţinuturi arctice, la oraşe subterane pline de pasaje claustrofobice îmbibate de seva libertăţii şi până la reţelele întortocheate de comunicare ale copacilor.

Însă prima lui carte, Mountains of the Mind, m-a captivat şi m-a făcut să înţeleg că frica şi necunoscutul stau la baza fascinaţiei omului faţă de aceste structuri desăvârşite care par, pentru existenţa noastră atât de scurtă, neschimbate în splendoarea şi fălnicia lor. 

Cu descrierile sale aproape baroce (cum altfel poţi înfăţişa ceva de dimensiuni fizice şi spirituale atât de mari) a peisajelor umblate de prea puţini dintre noi, Macfarlane apare ca un explorator desăvârşit al timpului şi trecutului geologic, al culmilor şi ţinuturilor montane care până în secolul al XVI-lea erau considerate primejdioase şi interzise şi numai o persoană lunatică s-ar fi putut aventura pe un teren care nu-ţi aducea în fapt niciun beneficiu. Cândva, şi pentru foarte multă vreme, munţii erau priviţi ca habitate unde domnea supranaturalul, unde zeii se înfuriau şi îi pedepseau pe toţi cei care îndrăzneau să le apară în cale. Curiozitatea pentru marile culmi a luat amploare odată cu cucerirea vârfului Mont Blanc în 1786, iar de atunci fascinaţia oamenilor pentru munţi a început să crească peste tot în Europa. Ce este esenţial de subliniat e că aceste aventurări nu sunt dictate de o necesitate materială, ci de o incredibilă atracţie şi fascinaţie create prin puterea imaginaţiei. În secolul al XVI-lea, atracţia se transformă de-a dreptul în obsesie, iar alpiniştii încep să-şi îndrepte atenţia către munţii din afara Europei, către acele lumi complet străine şi încă neexplorate, cu o stăruinţă aproape maniacală pentru a atinge cele mai înalte piscuri. Iar rezultatele acestor obsesii şi stăruinţe sunt sublime şi tragice deopotrivă.

Mountains of the Mind nu este o explorare obiectivă a munţilor, ci dimpotrivă, o oglindă a imaginaţiei noastre, o per­ce­pţie romantizată a minţii umane faţă de nişte struc­turi (re)organizate în timp, în extrem de mult timp, de forţe geologice şi meteorologice pe care deşi le-am desluşit, nu le putem cuprinde. 

„Speranţa şi frica constituie ritmul fundamental al alpinis­mului. Foarte adesea, în munţi, viaţa este trăită mai intens cu cât omul se apropie din ce în ce mai mult de propria dispariţie: nu ne simţim niciodată mai vii ca atunci când suntem pe punctul de a muri.”2 Iar asumarea acestui risc vine cu o senzaţie de euforie, pe care astăzi o cunoaştem foarte bine drept adrenalină. Munţii ne arată cât de mici şi nesemnificativi suntem, iar pe culmi această oroare ne transformă şi ne aduce o stare perpetuă de veneraţie şi evlavie. 

Pe bună dreptate, o „fetişizare a explorării şi descoperirii”, spune Macfarlane, a afectat percepţia contemporană asupra munţilor. Mărturiile primilor exploratori montani şi descrierile aproape nelumeşti ale marilor vârfuri i-au fascinat pe toţi cei care trăiau în vecinătatea munţilor şi care, rând pe rând, au îndrăznit să simtă pe pielea lor sublimul oferit de înălţimi. 

El însuşi un explorator al marilor înălţimi, al întinderilor nesfârşite de zăpadă şi al verticalităţii gheţarilor, Rob Macfarlane descrie adesea peisaje pe care noi, cei care privim de la joasă altitudine crestele înceţoşate ale munţilor, nu le putem cuprinde nici măcar cu imaginaţia. Însă fascinaţia pentru necunoscut se amplifică cu fiecare detaliu despre fenomenele meteorologice la înălţime, cu fiecare avalanşă pe care alpinistul o declanşează, cu fiecare alunecare care-l izbeşte într-o crevasă, cu fiecare trup îngropat veşnic sub cantităţi nemărginite de zăpadă şi rareori cu macabra şi totodată liniştitoarea imagine a unui aventuros regăsit după aproape un secol de la ascensiunea sa.

Presărat cu experienţe personale din călătoriile sale prin cele mai neatinse regiuni arctice şi montane, Macfarlane menţionează primele încercări timide de ascensiune din secolul al XVI-lea şi experienţele crude ale primilor exploratori, goana după frică şi sentimentul de satisfacţie de la limita siguranţei, nevoia de a ieşi de pe hartă într-o încercare egoistă de a fi primul într-un teritoriu neexplorat, reîntoarcerea la tabăra de bază şi, în sfârşit, poveştile celor care au încercat (şi aproape au reuşit) să ajungă pentru prima dată în vârful celui mai înalt munte care a fost cândva sediment marin. 

Mountains of the Mind este o călătorie prin culmile minţii umane, prin cele mai neumblate trasee ale imaginaţiei, o istorisire a fascinaţiei pentru înălţimi şi a nevoii umane de a fi deasupra tuturor, de a fi martorul unei acumulări de materie indistinctă, unde solitudinea de pe culmi rămâne singura realitate certă.

*articol publicat în Capital Cultural nr. 30

cover foto-WilliamTurner_Storm_over_the_mountains

————

  1. Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, o călătorie în adâncul pământului, Polirom, 2021
  2.  Traducere din engleză din Robert Macfarlane, Mountains of the Mind, Granta Publications, 2003, p. 71