„Am fost invitat în mod cordial să fac parte din realismul visceral. Bineînţeles, am acceptat. Nu a fost nici o ceremonie de iniţiere. Mai bine.”
Sunt câteva cărţi de care te îndrăgosteşti. Cărţi ce îţi modifică sinele, îl cotropesc, îl întind şi îl contractă, de nu îl mai recunoşti. Cărţi de căpătâi ale anumitor perioade, cărţi ale vîrstelor. De la Miturile şi Legendele lui Alexandru Mitru, la De veghe în lanul de secară. Şocul culturii japoneze cu O mie de cocori, întîlnind Golemul ce bîntuie sinistrul ghetou din Praga. Parcă te-ai urcat într-un roller coaster cu destinaţie incertă. Şi tot ceea ce lecturezi, între punctele de maximă altitudine ale traseului, te pregăteşte pentru încă o descoperire esenţială.
O astfel de carte, un punct culminant, un accident metafizic, este Detectivii sălbatici, scrisă de Roberto Bolaño. Un roman liric, aproape o poezie, scăldat în soarele unui Mexic boem, o hartă pulsînd de vitalitate a tinereţii, a răzvrătirii, a inadaptării şi căutării de sine. Şi mai presus de toate un roman seducător.
„Nu ştiu foarte bine în ce constă realismul visceral. Am şaptesprezece ani, mă numesc Juan García Madero, sunt student în primul semestru la Drept. Eu nu voiam să studiez Dreptul, ci Literele, dar unchiul meu a insistat şi până la urmă am cedat. Sunt orfan. O să fiu avocat. Asta le-am spus unchiului şi mătuşii mele şi apoi m-am încuiat în camera mea şi am plâns toată noaptea.”
Vocea lui Garcia Madero deschide şirul de întîmplări halucinante prin care trece un grup de poeţi real visceralişti, grupare avangardistă, condusă de personajele centrale ale romanului: Arturo Belano şi Ulises Lima. Nerespectînd formatul clasic linear al romanului, amintind oarecum de Şotron-ul lui Cortazar, Detectivii sălbatici este narată în prima parte sub forma unui jurnal ţinut de Garcia Madero. A doua parte a cărţii întrerupe brusc naraţiunea primeia. Este constituită din relatări-interviu, ale mai multor personaje, datate aleatoriu, fără a avea o ordine cronologică, şi întinzîndu-se spaţial pe mai multe continente. Ultima parte închide jurnalul lui Garcia Madero, oferind naraţiunii ciclicitate.
Deşi pare un roman al căutării (Arturo Belano şi Ulises Lima pornesc în căutarea mamei real visceralismului, poetesa Cesarea Tinajero, o căutare obsesivă, o încercare de găsire a sinelui, o încercare de găsire a unei dovezi palbabile a realităţii), este mai mult un roman al peregrinării şi înstrăinării. Roberto Bolano aduce un frumos elogiu poeziei, poate cel mai frumos pe care mi-a fost dat să îl citesc. Am fost purtat din deşerturile Sonorei pînă pe străzile Parisului. Am trăit viaţa de noapte a unui Ciudad de Mexico zgomotos şi am trăit nopţi reci în ţinutul arid al Ierusalimului. Am trăit. Şi m-am îndrăgostit iremediabil de un Mexic pe care nu l-am vizitat niciodată. Am mers cot la cot cu Belano şi Ulises pe străzi străine, fără nume, numai cu miresmele nopţilor de vară. Am discutat pînă la ivirea zorilor. Şi am prins chef de poezie viscerală.
Poate cea mai bună recomandare:
A intrat un tînăr în librărie. S-a oprit în fața casei de marcat şi a zis “Vreau o carte să îmi umple golul din suflet”. Colega mea, Maria, s-a dus la raft şi a luat Detectivii sălbatici. Nu ştiu dacă i-a umplut golul sau l-a mărit imposibil de mult, încît să îl mai umple ceva vreodată.
Viva la poesia!
Detectivii sălbatici, autor: Roberto Bolaño
Editura Leda, 2013.
de Alexandru Mihai Stoian
sursă foto
