Desena ceva încă fără formă, iar expresia serioasă și concentrată a feței sale pregătea cafeneaua dezmorțită pentru un nou val de râsete și aplauze. La acel meci de benzi desenate, la care nimerisem din întâmplare, l-am confundat cu un francez. Mi se părea că semăna chiar cu un actor francez. Și apoi, franceza pe care o vorbea cu invitații străini de la Festivalul Internațional de Benzi Desenate de la Sibiu, era fără cusur.
Ulterior, la o altă ediție a festivalului, m-a luminat unul dintre organizatori, arătând spre Adrian Barbu: „e unul dintre cei mai buni autori români de benzi desenate, un clasic. Paradoxal, cunoscut poate mai bine în afară decât în România”. Și-n timp ce confuzia mea se evapora treptat, ajutată și de întâlnirea cu umorul zdravăn, românesc al imaginatului francez, descopeream un sibian statornicit la Cluj, un om modest cu nenumărate pasiuni și deschideri spre noi direcții.
Profesor de franceză, ilustrator de carte, scriitor, traducător, co-fondator și coordonator al Comics Club Cluj, muzician, membru al trupei de muzică irlandeză Shamrock, animator și educator în cadrul unei serii de ateliere voluntare de jonglerie, face-painting și atâtea alte activități creative pentru copii. Adrian Barbu e tipul de artist cu rădăcini puternic ancorate în comunitatea din care face parte, care-și pune cunoștințele și talentele într-un circuit activ. În trecerea prin lume e musai pentru el să lase ceva în urmă. Oare nu asta era definiția pentru o persoană împlinită?!
Adrian Barbu & Gabriel Rusu. Comics Club Cluj
Sunteți din generația care a întâlnit foarte devreme benzile desenate (încă din grădiniță). În ce măsură v-au marcat benzile desenate devenirea? Cum vede și citește lumea copilul care a crescut cu benzi desenate (față de cel care crește cu Iphone)?
Adrian Barbu: După cum zic pedagogii occidentali, banda desenată e, pentru un copil, etapa ideală între cartea ilustrată și cartea fără ilustrații. Statisticile, (tot ale lor) arată că micii cititori de BD își dezvoltă mai rapid gândirea asociativă și distributivă (ba și umorul), se descurcă mai bine în situații de stres și devin, ca adulți, mai interesați de lectură și mai deschiși cultural decât omologii lor „neinfectați” cu microbul BD. Renunț să-i mai compar cu micii piloți de smartfoane, care se îndreaptă rapid spre inadaptare, inadecvare, izolare, frustrare, … și mai sunt câteva rime cu caracter clinic pe lângă ce-am enumerat deja. Frunzăritul rapid, zapping-ul, atenția dispersată după doar câteva secunde, pasivitatea de burete care absoarbe cantitativ, fără discernământ și fără implicare mintală și selecție calitativă, pierderea interesului față de tot ce nu e strident sau zgomotos…, dacă există lucruri mai nocive pentru minte decât acestea, sunt cu siguranță ilegale. Dar astea sunt date și fapte de ordin general, și m-ai întrebat cum simt eu toată treaba asta cu desenatul în benzi.
(Banda desenată) este, în ce mă privește, domeniul maximei creativități și al libertății absolute.
Pentru mine banda desenată este forma ideală de storytelling, combinația perfectă între cuvânt și imagine, între aspectul static, fix, al desenului și dinamismul cinematografic al succesiunii casetelor, între 2D-ul hârtiei și 3D-ul iluzoriu al unei imagini bine executat paginii. Este și film „descompus” în secvențe esențiale, și literatură interactivă (pentru că cel care dă dinamism poveștii desenate este cititorul, în trecerea lui de la o casetă la următoarea, păcălit, cu bună știință, să umple cu imaginația lui spațiul alb dintre casete), este aventură și estetism și, paradoxal, un spațiu în care desenez timpul. Este, în ce mă privește, domeniul maximei creativități și al libertății absolute. Când desenez, povestea din mintea mea n-are doar contur, formă și culoare. Are mirosuri, sunete și muzică de film.
Am crescut în Sibiu, la confluența locală (în banda desenată) a curentului germanic cu cel francez. Editura Vaillant (care tipărea celebra, pe atunci, revistă Pif) era finanțată de Partidul Comunist Francez; așa se face că Pif și derivatele ei ajungeau la noi necenzurate. Pe de altă parte, tinerimea germană din Sibiu era aprovizionată permanent cu publicații trimise de rudele bogate, așa că citeam și de-alea. Ce-i drept, în anii 70-80 piața românească de bandă desenată era înfloritoare. Livia Rusz, Sandu Florea, Puiu Manu, Albin Stănescu, Nicu Russu, Val Munteanu, Pompiliu Dumitrescu, Valentin Tănase… Aveam ce citi.
Aripi de oțel, BD de Adrian Barbu
Cum ați convinge un „profan” să se intereseze de benzi desenate?
Adrian Barbu: Cum ziceam mai sus, pentru mine benzile desenate sunt modul ideal de a spune povești. Nu e deloc deplasată comparația cu cinematografia, cu marea deosebire că în cazul BD scenaristul își împarte munca, chinul și plăcerea doar cu desenatorul. Și cu publicul, dar asta după ce povestea e terminată. Până atunci, autorul/scenarist e regizor, cameraman, arhitect, decorator de interioare, dresor de animale, artist de make-up, designer de costume, mașini, corăbii sau nave spațiale… și fiecare actor în parte. E o muncă riguroasă, complexă, solicitantă și plină de recompense (morale, cel puțin). Asta e greu de explicat atât „profanului” cât și debutantului care intră în arenă cu idei multe și cunoștințe puține. Am impresia că există un interval de vârstă în care poți fi „prins” de benzile desenate. Ca o regulă generală aș zice că cine n-a citit BD până pe la 15-16 ani ratează momentul în care mintea lui poate jongla cu imaginile, textul și cu efortul intelectual de a le combina. Ca toate regulile însă, și asta are excepții, cu atât mai remarcabile cu cât sunt mai rare.
În 1986, după ce ați debutat în Almanahul Anticipația, atenția acordată și comentariile pozitive v-au determinat să „dispăreți” (surprinzător lucru) pentru o perioadă, ca să îndreptați „teribila meteahnă”, aceea de a fi amator. Ulterior, v-au prins vremurile incerte de după 1989 și tot ce ați desenat a rămas „pentru sertar”, acel spațiu plin de vise și speranțe al monologului artistic. Cum a fost revenirea pe scena românească a benzii desenate?
Adrian Barbu: Am dispărut pentru că m-am speriat. Eram un puștan, un nimeni care încercase marea cu degetul trimițând cinci pagini unei edituri de anvergură națională… care chiar mă luase în serios! Era vorba de mii de potențiali cititori care aveau să-mi vadă desenele. Când am văzut Almanahul m-au trecut toate răcorile; mi se părea că fiecare linie pe care o desenasem ar fi putut fi desenată mai bine decât o făcusem. Așa am decis ca următoarea mea „apariție” publică să mă găsească pregătit. Apoi, timp de câțiva ani buni după `89, instabilitatea financiară a țării – inflația glaopantă mai ales – făcea ca orice proiect început (singur sau cu prietenii) să-și vadă costurile de producție dublate aproape la fiecare lună. Săptămânal apăreau și dispăreau publicații, după câte un singur număr, cel mult două.
V-ați perceput atunci a fi anacronic?
Adrian Barbu: Anacronic? Nu, nici vorbă. Nici acum nu mă simt anacronic, deși probabil aș avea mai multe motive decât aveam atunci. Am reintrat în lumea BD în ’93, la un festival, colocviu, consfătuire SF (sau cum i-o mai fi zis), în Cluj, doar ca să aflu că mi se simțise lipsa. În ’97, la Brașov, eram deja primit cu brațele deschise de oameni pe care-i consideram legende și nu-mi imaginam c-o să-i văd vreodată față-n față. Anii mei de recluziune nu mă aruncaseră înapoi în anonimat, ba chiar dimpotrivă. Nu era nevoie să alerg mai repede ca să-i ajung din urmă pe ceilalți. În tot timpul acela lipsă alergasem și eu, dar pe alte piste.
În 2003 ați luat un premiu care poate fi comparat cu Globul de Aur pentru desen – Illustrators of the Future. Povestiți-ne ce-a însemnat aventura americană pentru cariera dumneavoastră.
Adrian Barbu: Sincer? Nimic. Pentru autorespectul meu, pentru experiența mea de viață și artă, Los Angeles și premiul Illustrators of the Future au însemnat enorm. Dar pentru carieră, nici vorbă. Să mă explic: concursul respectiv e gândit ca o rampă de lansare. Din câteva mii de scriitori și ilustratori care trimit lucrări în fiecare an sunt aleși câte doisprezece. Doar doisprezece, cei mai buni dintre cei buni. Cu ceremonie de premiere, celebrități, editori, lume bună, reporteri, televiziuni, muzică, dans, bătut toba-n toată țara tot ce vrei. De-aș fi fost american asta ar fi însemnat realmente o explozie de oferte, cereri de colaborare, ascensiune profesională și tot așa. Dar venisem și urma să mă întorc într-o țară de care mulți n-auziseră, mulți n-aveau să audă niciodată și oricum nu interesa pe nimeni. Aici, la fel. Am avut în lunile de după întoarcere două interviuri (o revistă clujeană și o televiziune maghiară) și asta a fost. Mă gândesc că dacă s-ar fi aflat c-am luat un premiu în Tahiti la un concurs de mâncat sepii crude, spânzurat de picioare de un cocotier, impactul ar fi fost mult mai mare (Precizez insistent: n-am luat niciun premiu în Tahiti la niciun concurs de mâncat sepii crude, spânzurat de picioare de un cocotier și nu răspund la întrebări despre asta). Așa că a fost ca și cum n-ar fi fost. Am trimis – sau am dus personal – pagini de bandă desenată la câteva edituri, mi-au răspuns – în scris sau verbal, cu indiferență, milă sau iritare – că, deși le place, treaba asta n-o să aibă în vecii vecilor public în România și e, mai mult sau mai puțin, un risc enorm de dezastru financiar pentru un editor. Și când dezastrul acela nu e un risc, e o certitudine.
Adrian Barbu, văzut de ©Bogdan Covaciu
Din perspectiva unui om din interior, cum o mai duce BD românească în prezent? Sau altfel spus, pe lângă multele, nesfârșitele probleme (puțini autori profesioniști, public țintă nedefinit, editori nehotărâți…), ar fi realist să afirmăm că BD românească se redefinește și crește?
Adrian Barbu: Mi-e greu să recunosc – am și eu ceva orgoliu BD-ist național – dar editorii români care, prin 2004-2005 îmi respingeau propunerile BD pe motiv că n-avem public pregătit pentru așa ceva, și că în România banda desenată e, mai mult sau mai puțin, un risc enorm de dezastru financiar pentru un editor, cam aveau dreptate. Încercări de a face BD în România au tot fost din 1990 încoace, dar pentru succes constant e nevoie de finanțare constantă și de public constant, ceea ce n-avem.
Cu doar două excepții, reușitele românești BD au fost numai publicații de tip one-shot: albume sau cărți-unicat; nu volume succesive, nu reviste cu apariție regulată, ci povești într-un singur volum. Adaptări după Jules Verne: Cinci săptămâni în balon de Vali Ivan sau Eternul Adam al clujeanului Gabriel Rusu; teme autohtone: Prâslea cel voinic și merele de aur (Maria Surducan), Tinerețe fără bătrânețe (scenariu Marian Coman, desene Bogdan Chelaru), Cei de dincolo, Mila 23, Subteran (Alex Talambă), Ioniță Tunsu de Puiu Manu, adaptările după Ion Creangă și I.L. Caragiale ale lui Șerban Andreescu; reeditări: Aventurile lui Mac și Bilete pe adresa prietenilor mei de Livia Rusz, Toate pânzele sus de Puiu Manu; colaborări sau volume colective: amintesc aici seria Relații Ceho-române în bandă desenată, un parteneriat între Ambasada Republicii Cehe, editura Jumătatea Plină și desenatorii Cristian Dârstar, Ileana Surducan, Maria Surducan, Timotei Drob și subsemnatul; cinci volume de benzi desenate pe teme istorice și/sau culturale, publicate în limba română în 2014-2015, actualmente în curs de traducere și publicare în Republica cehă.
Excepțiile suspomenite sunt revista Harap Alb continuă, publicație periodică tipărită ajunsă la numărul 30, și RevistaComics, publicație online aflată în prezent la numărul 32.
Salonul European de Benzi Desenate, 2010. Dodo Niță, Puiu Manu, Adrian Barbu, Vali Ivan (de stânga la dreapta)
Zicând „reușite” nu mă refer la vreun mare succes financiar, ci doar la lucrări și autori care, de bine de rău, au ajuns în atenția publicului. Se pare că publicul românesc nu „ține” deocamdată la serii de cursă lungă, nici măcar la cele de import; două edituri axate pe traducere de bandă desenată americană, Lex Comics din Iași și Eat Comics din Cluj, și-au încetat activitatea toamna trecută după mai bine de un an de pierderi financiare publicând serii celebre: Thor, Deadpool, Iron Man, Spiderman, The Walking Dead, Alien, Prometheus. Vorba lui Caragiale, numai noi să n-avem faliții noștri?
În același timp, tineri autori români ca Ileana și Maria Surducan, Anna Benczedi, Dan Ianoș, Victor Drujiniu (și mai puțin tineri, ca Sandu Florea și, din nou, subsemnatul) ajung publicați, apreciați și inevitabil mai cunoscuți în afară: primii patru în Franța, ultimii trei în SUA. Inevitabil, nu-i pot numi aici pe toți cei care merită, așa că să-mi fie iertat păcatul omisiunii. Participăm ca invitați la festivaluri internaționale și oriunde ajungem – suntem, prin însăși prezența noastră acolo, reprezentanți ai benzii desenate românești.
Evident, banda desenată românească evoluează, se redefinește, crește chiar, se împrospătează cu autori tineri, cu critici tineri chiar. Se sparg tipare, se caută direcții noi, pentru că deschiderea spre lume, adusă de Internet, ne apropie de curentele și tendințele externe, ne pune în legătură cu autori consacrați… și astfel ne ușurează învățarea și perfecționarea. Există cluburi și asociații de bandă desenată în Cluj, Sibiu, Craiova, Timișoara, București, se împărtășesc cunoștințe și experiențe, se descoperă noi talente. Deși la suprafață se vede puțin, în adânc e mare efervescență. Vedeți numai blogurile: benzi desenate românești, webcomics, revista cutezătorii, visual art.
Anul trecut ați făcut echipă pentru a crea „un produs autohton” și a adapta povestea lui Cezar Petrescu – ”Fram, ursul polar” la era digitală. În proiectul Lumea lui Fram sunteți director artistic și scenarist. Cum v-ați decis să vă asumați această nouă ipostază artistică?
Adrian Barbu: Echipa este studioul clujean DeveoMedia, un grup de tineri talentați și entuziaști conduși de managerul Ciprian Beldean. Despre mine ce să mai zic? Eram oarecum predestinat pentru asta, fiind și filolog și grafician, „înfipt”, deci atât în literatură cât și în artă. Sunt familiarizat cu lucrul asupra textului și dispun și de viziunea necesară pentru a-mi imagina cât de exact se poate rezultatul acestei munci. Treaba mea a fost să prelucrez textul, să actualizez romanul original și să imaginez/machetez fiecare pagină din cele zece cărți care constituie deocamdată noua poveste a lui Fram. Munca artistică și rezultatul ei spectaculos se datorează ilustratoarei Alexandra Abagiu, coloristei Casandra Ciocian, animatorilor Timea Portik și Norbert Balogh, precum și Oanei Mic, care i-a dăruit lui Fram vocea ei.
În ce etapă sunteți acum cu proiectul și ce planuri aveți pentru acest an?
Adrian Barbu: Proiectul, care urmărește crearea unui brand autohton, are mai multe etape. Prima a fost finanțată de AFCN și constă în zece e-cărți interactive pentru platforme iPad și Android. În acestea, Fram își spune (cu text și cu vocea Oanei) povestea, de pe banchiza înghețată până în lumea oamenilor, succesul ca artist de circ, aventurile și peripețiile întoarcerii în Țara Ghețurilor și revenirea finală printre oameni. Interactivitatea acestei ediții se adresează copiilor de vârstă preșcolară; textul permite accesarea fiecărui cuvânt și silabisirea lui vizuală și vocală iar paginile virtuale ascund, printre elementele animate, ferestre cu informații despre viața la Cercul Polar. Primele trei cărți interactive sunt disponibile deja pe AppStore și Google Play.
A doua etapă e tipărirea celor zece volume. Primele trei au fost realizate prin crowdfunding, cu ajutorul platformei CreștemIdei, în ediție limitată deocamdată. Anul acesta vrem să finalizăm celelalte șapte cărți în variantă interactivă și tipărită și să le punem la dispoziția publicului.
Mai departe (pentru că nu ne oprim aici), Fram îi va însoți pe copiii cititori de-a lungul copilăriei, în tranziția de acasă la grădiniță, de acolo la școală, pe parcursul educației lor, cu cărți de citit și colorat si cu jocuri interactive despre forme și culori, litere și cifre, frica de întuneric, familie, igienă, socializare și multe altele. Eu unul, abia aștept. Și credeți-mă, nu sunt singurul.
Am ceva în gene care se opune din răsputeri (și cu succes) monotoniei.
Mai aveți timp pentru voluntariat? Mă refer aici la Fundația „Părinți clujeni” și la toate activitățile pe care știu că le organizați pentru copii la Biblioteca Județeană Octavian Goga, din Mănăștur.
Adrian Barbu: Se pare că am ceva în gene care se opune din răsputeri (și cu succes) monotoniei. Sau monodirecției. Dacă-i așa, sper că nu e vindecabil. Cred că voluntariatul ține de neastâmpăr, sau poate de disponibilitatea de a face ceva bun când ai ocazia. Îmi place să văd cum cresc lucruri. Plante, oameni, relații, talente, fapte bune, frumusețe… Nu pot sta deoparte. Împreună cu soția mea am început acum opt ani seri săptămânale de lectură pentru copii la Biblioteca din Mănăștur, apoi prezentări de benzi desenate, ateliere de desen, confecționat de mărțișoare sau sculptat dovleci. Înainte de asta, un an de ateliere voluntare de jonglerie pentru copiii de la Școala ajutătoare. Apoi, pentru „Părinți clujeni”. Comics Club Cluj, din 2010 (împreună cu un „nucleu dur” de autoare și autori de benzi desenate). Din 2014, un atelier de desen pentru copii la secția American Corner a Bibliotecii Județene. Ateliere prin școli, oriunde sunt chemat. Afișe și pliante pentru organizații și fundații, oricând îmi permite timpul.
Ce-aș mai putea spune? Că viața e prea scurtă ca să pierzi timpul stând cu mâna-n… șold?… Da, la șold mă gândeam. Că bucuria de a privi în urmă și de a vedea că din ce-ai plantat măcar o parte crește și dă rod nu poate fi nici vândută, nici cumpărată? Pe astea le știm cu toții. Dar m-aș bucura să le și ținem minte.
imagine de fundal: Harmony, de Adrian Barbu
fotografii: din arhiva personală a artistului
