De cînd știu că Tarantino obișnuiește să meargă uneori la cinema să își vadă propriile filme pentru a surprinde reacția spectatorilor obișnuiți, mă întreb cum ar fi să mă aflu în aceeași sală cu el la proiecția unui film de-al său. Face asta în zile alese la întîmplare, în afara vizionărilor de prin festivaluri și a premierelor oficiale la care este invitat. Dacă se va ține de cuvînt și se va opri după zece filme, mai am practic o șansă, căci tocmai i l-am văzut pe cel de-al nouălea și nici de data asta nu era cu mine în sală; poate la ultimul, de ce nu? – dați-mi voie să visez. Quentin Tarantino spune că are mereu publicul în minte atunci cînd face filme, își imaginează dacă va rîde, va ofta sau va vocifera la o scenă sau alta și vrea să verifice dacă supozițiile lui se confirmă pe viu, la vizionare. Grija asta pentru ce simte publicul mi se pare înduioșătoare, la fel ca iubirea lui pentru cinema. Cred că sînt și cele două motive care l-au făcut să devină chiar proprietar de cinematograf, acum mai bine de 10 ani.
Cu cel de-al nouălea film al său, Quentin Tarantino semnează o declarație de dragoste făcută celei de-a șaptea arte. Și în producțiile sale precedente simți, vezi și auzi cît de atașat este regizorul de cinema și de cinematografie, dar în Once upon a time… in Hollywood demonstrația devine personală. Este re-creat pe ecran nu numai un loc legendar (Hollywood), nu doar re-construit un oraș (Los Angeles), ci este re-creată atmosfera unei epoci apuse. E un film-tribut adus tinereții, așa cum a trăit-o chiar Quentin Tarantino. Intri pe ușa din față a unei lumi fascinante, care are de toate: eroi și anti-eroi, glorie și eșecuri, dive și personaje marginale, petreceri efervescente, strălucire și carton.
Titlul este el însuși un elogiu, inspirat din titlurile unuia dintre regizorii italieni preferați ai lui Tarantino, Sergio Leone: ar putea fi o trimitere la Once upon a time in the west (1968) sau la Once upon a time in America (1984). Înclin să cred că numele filmului e ales totuși mai degrabă în legătură cu westernul celebru cu Charles Bronson, Henry Fonda și Claudia Cardinale, pentru că s-a lansat înainte de momentul în care Tarantino își plasează acțiunea filmului și pentru că tot cu elemente de western își construiește povestea. A fost odată la… Hollywood este viață îngemănată cu ficțiune, poveste reală-imaginară trăită de trei personaje reale-fictive în 1969. De ce 1969? Nu este doar anul în care omul a pășit pe Lună sau în care au fost la Woodstock cele ”trei zile de muzică și pace” care au schimbat definitiv percepția despre lume și artă; societatea americană a fost șocată acum exact 50 de ani, în august 1969, și de un incident sîngeros de care se leagă, istoric vorbind, declinul exuberantei perioade flower-power: uciderea sîngeroasă a grațioasei soții a lui Roman Polanski, actrița Sharon Tate, de către patru membri ai ”familiei” Manson. Ca să înțelegi un pic cadrul temporal în care își plasează Quentin Tarantino cel mai recent film, este necesară această contextualizare. Altfel, e destul de dificil să pricepi descrierea pe care o face ”familiei” de hipioți adunați în jurul criminalului Charles Manson și mai ales de ce a optat pentru acest moment istoric, și nu altul, ca să spună o poveste despre cinema. Inițial, Tarantino a avut în minte ca subiect pentru Once upon a time… doar portretizarea unei situații din epoca de aur de la Hollywood și dorea să descrie lumea în care se învîrteau actorii. El povestește într-un interviu că i s-a întîmplat de-adevăratelea să observe pe un platou de filmare relația dintre un actor și dublura lui, iar situația i s-a părut demnă de a fi transformată într-un film. A luat așadar acest punct de plecare și a construit în jurul lui. Ca un păianjen ce își țese neobosit pînza, tot gîndindu-se vreme de cinci ani la sîmburele care a generat scenariul, Quentin Tarantino a împletit o construcție ce poate fi considerată o reverență făcută unui anumit stil de cinema, unul care a apus demult și care captiva, căci era însăși definiția entertainment-ului acelor glorioși ani 60.
Cu o atenție infinită acordată costumelor și decorurilor, Once upon a time… in Hollywood umple golurile de memorie ale spectatorilor care poate nu știau mare lucru despre perioada descrisă în film. Pe vremea aceea westernul era încă foarte popular, seara oamenii se uitau la seriale cu crime și polițiști, lumea ținea acasă revistele cu ghidul programelor tv, în mașină se asculta radioul și nimeni nu schimba postul și nici nu dădea mai încet aparatul cînd se difuzau reclame.
Probabil nu curgeau nici atunci lapte și miere la Hollywood, dar sigur era altă lume. Culorile în care îl descrie Tarantino sunt calde și au tonuri puternice, dar, prin tipologiile personajelor, cineastul pătrunde și în straturile mai profunde ale strălucirii din aparent paradisiacul Los Angeles. Eroul este Rick Dalton, cunoscut dintr-un serial numit ”Legea recompensei” (nu m-am dat în vînt niciodată după Leonardo diCaprio, sînt totuși cîteva roluri în care mi-a plăcut, iar Rick Dalton este unul dintre ele), actor care a cunoscut faima, dar simte că vremea lui s-a cam dus și că talentul e ca o muză capricioasă care vine cînd are ea chef. Ca să rămînă în industria filmului și în memoria publicului, Rick trebuie să accepte și ce se nimerește, nu doar ce dorește. L-am adorat în scena în care repetă de pe magnetofon replicile unui rol și e furios la culme că nu le ține minte cînd joacă scena, dar și în dialogul cu o mică parteneră de platou, o actriță de numai 8 ani care pune multă pasiune în munca ei.
Cliff Booth e marginalul, cascador și dublură a lui Dalton (chiar dacă nu ești fan Brad Pitt, nu m-aș mira să admiri cît de precis joacă la maturitate și cît de bine îl prind ridurile); el are și nu are de lucru, astfel că e mai mult șofer și om bun la toate pentru Rick, care e, în același timp, șeful și prietenul lui. Este deopotrivă bărbatul fatal, după care toate fetele întorc capul, și masculul alfa, puternic și mereu cu mușchii încordați. Merită să vă jucați un pic la masa pariurilor artelor marțiale și să încercați să vă imaginați cine învinge în înfruntarea directă dintre Brad Pitt și Bruce Lee. Apropo de Cliff și de distribuție, trebuie menționat și cîinele lui; are un rol decisiv spre final și a cîștigat la Cannes premiul Palme Dog.
Cea mai în vogă actriță a momentului, blonda suavă Margot Robbie o interpretează pe Sharon Tate. E delicioasă cînd se îndreaptă tacticos, cu niște cizmulițe albe, spre cinematograful în care rulează un film cu ea, arată înspre poster și cere să intre în sală fără să plătească bilet; doar ea e Diva. Vedeta, cu picioarele goale sprijinite pe scaunul din față, urmărește reacția spectatorilor din sală cînd apare personajul ei. Pe ecran este chiar Sharon Tate, alături de Dean Martin, în ”The Wrecking Crew”, lansat, firește, în 1969. În Once upon a time… in Hollywood, Quentin Tarantino are atît de multe referințe la filme vechi făcute de alții (însă și la propriile lui filme), că la un moment dat le pierzi șirul. Chiar dacă știi ce personaj cunoscut a fost detectivul Mannix în acei ani, revii în prezentul filmului și te bucuri pur și simplu de prezența lui Kurt Russell sau a lui Al Pacino.
Asta este în primul rînd Once upon a time… in Hollywood: bucurie a privitului pe ecran mare. Abia așa poți savura fiecare cadru și detaliu puse pe peliculă (cuvîntul este folosit cu sens propriu aici, căci în era digitală, cînd toată lumea face filme folosind tehnologii de înaltă performanță, Tarantino lucrează tot pe peliculă și o face în continuare grozav de frumos). Cît despre așteptările cu care mergi la film, cel mai bine ar fi să nu le calibrezi în funcție de cronici și nici de părerile prietenilor. Eu, de pildă, după aproape două ore din film, eram gata să cred că Tarantino mai are încă gloanțe și pistoale, dar că i s-a terminat sîngele. M-aș fi grăbit. A fost destul să îi dea Brad Pitt un pumn în față unui hippiot, că de-atunci încolo a venit și sîngele care-i place așa de mult lui Tarantino și e deja marcă proprie. Perfect identificabilă în ADN-ul filmelor sale este și muzica. E o adevărată încîntare soundtrack-ul din Once upon a time…, de la Aretha Franklin, Neil Diamond și Deep Purple la o excelentă ”California Dreamin’” cu José Feliciano și minunata ”Mrs. Robinson” cu Simon & Garfunkel, piesele de pe coloana sonoră sînt alese pe sprînceană, așa cum deja ne-a obișnuit Tarantino.
Tot ca elemente ce țin de stilul care l-a consacrat, veți găsi în Once upon in time… îndrăzneli de creator ce se joacă și face discret cu ochiul cînd își permite să schimbe cursul factual al istoriei sau cînd se reîntoarce la filme mai vechi de-ale lui. Brad Pitt, cel care tatua o zvastică pe fruntea naziștilor în Inglourious Basterds și voia să le dea foc într-o sală de cinema, acum face ”schimb de roluri” cu Leo diCaprio. Dacă vă așteptați ca A fost odată… la Hollywood să fie un film alert, de acțiune, cu răsturnări spectaculoase de situație (cum a mai făcut regizorul pînă acum, nu o dată), s-ar putea să fiți dezamăgiți. Nu se poate abține să nu bubuie pe ici, pe colo, însă de data asta predomină privirea nostalgică asupra subiectului și a personajelor.
Vă amintiți ultima replică din Ticăloși fără glorie? ”Asta s-ar putea să fie capodopera mea”, spune Aldo, personajul lui Brad Pitt. Once upon a time… in Hollywood s-ar putea să nu fie cel mai bun film al lui Tarantino, dar ne convinge încă o dată că e unul dintre puținii regizori pe care îi poți iubi chiar și atunci cînd nu sînt perfecți.
P.S. pentru cei care nu au văzut încă filmul: vă amintiți țigările marca ”Red Apple” pe care le fumau Uma Thurman și Bruce Willis în Pulp Fiction? Nu vă grăbiți să ieșiți din sala de cinema cînd încep să curgă genericele de final la Once upon in time… in Hollywood. Se pare că îi plac și lui Leonardo diCaprio!
articol apărut pe www.liternet.ro .