Prima zi a Festivalului Internațional de teatru de la Sibiu a adus publicului un spectacol al cunoscutului regizor, Joël Pommerat. Este vorba de celebra poveste a Cenușăresei care, sub influența acestui autor de spectacole, prin modul în care se raportează la text și acțiune, capătă consistența unei drame dar și adâncimea teatrului psihologic, pe fundalul unui decor al proiecțiilor.
Povestea vieții sub semnul doliului
Suntem introduși încă de la început, in medias res: o cameră întunecată, mama bolnavă întinsă în pat și fetița care încearcă să descifreze ultimele cuvinte ale mamei. Moment decisiv pentru cursul pe care viața fetiței o va lua, întrucât, interpretând greșit cuvintele mamei, Sandra (adevăratul nume al Cenușăresei) se va împovăra cu o misiune de auto-flagelare, atribuindu-și puterea de a-și ține mama departe de o „moarte adevărată” dacă, din cinci în cinci minute, se va gândi la aceasta. Acest legământ sufocant este reamintit pe parcursul spectacolului prin soneria agasantă a ceasului pe care Cenușăreasa îl poartă special pentru aceasta. Joël Pommerat urmează apoi structura inițială a poveștii, căsătoria tatălui, cele două surori vitrege ca reprezentante ale generației conectate, în permanență, la mediul online. Spre deosebire de basm, Sandra va primi toate îndeletnicirile casnice „scârboase” fără a simți nedreptatea. Din contră, chiar ea le cere ca și preț pe care îl are de plătit pentru momentele în care uita să-și amintească de mama ei. Sentimentul de vinovăție va dispărea o dată cu participarea la balul dedicat prințului. când află drama pe care acesta o trăiește, cumva asemănătoare situației ei. Timp de zece ani, prințului i s-a ascuns moartea mamei sale, moarte înlocuită cu imposibilitatea acesteia de a se reîntoarce acasă din cauza unei greve a transportatorilor. Înțelegând nevoia de a accepta moartea, Cenușăreasa îi spune acestuia adevărul.
Cenușăreasa în cea mai bună rochie a ei
Fără exagerări bombastice inutile, ca într-un film european, Cenușăreasa lui Pommerat nu este nici „cea mai” și nu poartă nici rochia „cea mai” în ziua balului, pantofii fiindu-i balerini.
„Am conturat o Cenușăreasă care nu evoluează prin transformările fizice. Este o evoluție a individului. Este un spectacol care nu dă importanță aparențelor.” afirmă Déborah Rouach, actrița care joacă rolul Cenușăresei.
Ca în filmele europene, Cenusăreasa lui Pommerat e om, e forță, e durere, e puțină neînțelegere… o neînțelegere ce determină o adevărată dramă, copila atribuindu-și rolul menținerii în viață a mamei. Responsabilitatea-povară devine personaj ce glăsuiește prin soneria iritantă a ceasului imens pe care Cenușăreasa îl poartă la mână. Această viziune de vinovăție a fetei, o face să ia asupra ei cu mai multă ușurătate sarcinile grele de menaj care îi sunt delegate de mama vitregă (Si c’est moche, ca me corresponde). Are inocență în fața gândului rău și din inocența aceasta vine un curaj firesc, curajul celui care nu gândește frica. Tocmai de aceea atrage resentimentul mamei vitrege, vorbind cu dezinvoltură despre mama ei, despre relația pe care a avut-o cu aceasta, rememorând momente dragi când tatăl și mama ei erau împreună.
Drama mamei vitrege și neputința iluziei
Surpriza acestui spectacol este chiar personajul mamei, personaj construit minuțios, privit în detaliu pentru a demonstra parcă tragismul personajului negativ dar și ideea că omul nu este rău pur și simplu. Ci suferința interioară cauzată fie de pierderea primului soț, fie de capcana iluziei în care cade asemeni Cenușăresei. Interpretată formidabil de Catherine Mestoussis, mama vitregă primește atenția lui Pommerat asemeni unui personaj principal împiedicat de mitul propriei personalități. Ițele delirului se nasc din vanitate, cupiditate, lașitate și chiar vulgaritate, toate pe fondul disonant al romanticului. Din discuția cu Catherine Mestoussis am înțeles că, pentru a reuși o interpretare la un nivel înalt a unui personaj atât de complex, actorul trebuie să-l înțeleagă, să-i accepte frământările:
„Mama este un personaj care are o mare suferință, o mare gelozie, o mare posesivitate, un egocentrism care o apasă. Dar în spatele tuturor acestor aspecte se găsește o mare fragilitate. Toată această gelozie vine, de fapt, dintr-o mare dragoste de care n-a avut parte, pierzându-și soțul. Chiar de are șansa reînceperii unei noi vieți, recăsătorindu-se, nu este foarte ușor, fiica vitregă introduce mereu amintirea mamei sale în viața de zi de zi a noii familii, ceea ce este perturbant pentru ea, este iritant. Interesant este cum toată cruzimea ascunde suferința. La final, când crede că poate fi iubirea prințului, trăiește o iluzie, o poveste extraordinară pentru ea.”
Noémie Carcaud (sora), Caroline Donnelly (a doua soră), Catherine Mestoussis (mama vitregă) și Alfredo Cañavate (tatăl Sandrei)
O zână lumească
Joël Pommeratt reușește să scoată zâna din clișeu: deprimată, blazată, încă debutantă deși are 876 de ani, cu o țigară în locul baghetei. Chiar și mitul eternității este bagatelizat: „primii 200 de ani sunt interesanți, apoi te plictisești”.
„Este o zână atipică, care nu se bucură de imortalitate. Joël a vrut o zână care se plictisește de proprie-i eternitate, fapt pentru care aceasta se apucă de scamatorii specifice magicienilor artizanali. Este nepregătită. Obosită dar entuziastă. În final, rolul ei este același ca al tuturor zânelor: să reușească transformarea, să deplaseze personajul principal din punctul A în punctul B prin toate mijloacele, chiar dacă nu printr-o baghetă magică, ci fie prin haz, fie printr-o atitudine nesuferită, fie prin atac”, mi-a spus actrița Noémie Carcaud, care a interpretat rolul zânei.
Nu haina face prințesa
Încercările de a transforma radical înfățișarea Sandrei, eșuează haios: când într-o majoretă, când într-o oiță. Pommerat profită de contextul acesta, sugerând discret superficialitatea ce stă în spatele versiunii inițiale în care Cenușăreasa este aleasă datorită bogăției veșmintelor. Astfel, povestea unui prinț frumos care-și găsește prințesa cea mai cea se transformă în povestea complexă a conexiunii profunde dintre doi oameni autentici.
Absența tatălui-spectator
Drama Cenușăresei se regăsește, totuși, în relația pe care o are cu tatăl ei, relație aflată sub imperiul fricii. Este vorba de frica tatălui de a eșua în încercarea sa de a-și reface viața, ceea ce-l determină să anuleze practic propria-i existență de tată. Așadar, spre deosebire de varianta originală în care tatăl moare, moment ce declanșează, ce permite toate răutățile la care este supusă Cenușăreasa de către mama vitregă și cele două surori, de data aceasta tatăl participă ca spectator, el singur alegând să-și suprime prezența. Nul ca tată, suprimat ca soț, acest personaj își trăiește drama tăcut. Zbaterea interioară nu răzbește spre spectator în aparițiile-i discrete, aievea…
Scena-cameleon
Decorurile sunt parcă lichide prin ușurința cu care, timp de o răsuflare, timp de un inspir-respir, trecem de la un cadru la altul, camera mamei pe moarte devine camera de primire a oaspeților din casa de sticlă, apoi devine camera fără geamuri a Cenușăresei. Decorul minimalist plasează acțiunea în actual. Spațiul minimalist nu este un element secundar al spectacolului, ci este indispensabil acestuia. Principal și viu precum personajele. Vizualul acesta lichid se sparge în unde, efectele sonore fiind bine alese. Astfel, sunetele, muzica proiectează spectatorul în poveste.
Teatrul bate basmul
Cu un decor curat, cu un dialog, pe alocuri, ionescian, cu jocul de întrepătrundere, până la identificare aproape, între bine și rău, cu umorul negru ce oferă, sugestiv, lecții chiar basmului din care s-a inspirat, Cenușăreasa lui Joël Pommerat este o adaptare jucăușă și inteligentă, o victorie a teatrului asupra poveștii.
