Tot mai des aud spunându-se despre Sibiu că în perioada rece a anului e un oraș amorțit. Însuflețirea adusă de evenimentele estivale aproape se stinge. Orașul cultural respiră mai rar, mai încet, ca într-un fel de hibernare. Totuși, din timp în timp, în toată această curgere tăcută a vieții, între zidurile cetății pătrunde câte o adiere vioaie. Joia trecută, la Sala Thalia, oamenii Sibiului s-au adunat ca într-o livadă înflorită. Îi adusese niște curiozități și presentimentul unei întâlniri muzicale neobișnuite. Pe scenă, în mâinile lui Cosmin Bălean, bucata de cais își desfăcea treptat bobocii, revărsând note muzicale cu mireasmă de primăvară. Acel străvechi instrument armenesc răspundea așteptărilor publicului, ba mai mult, notă cu notă, cucerise definitiv sala.
Autentic armenesc, reflectând sufletul acestui popor, dudukul este unul dintre cele mai vechi instrumente de suflat din lume. A intrând în viața cotidiană a armenilor, datorită timbrului apropiat de vocea umană și a sonorității sale calde. ”Oboiul armean” are forma unui tub cilindric, fiind confecționat din lemn de cais. Meșterii armeni preferă caisul, fiindcă este moale, un material ideal pentru corpul instrumentului. Există totuși diverse tipuri de duduk, variind în funcție de lungime. Prin îmbinarea profunzimii și a puterii sunetului se pot exprima o gamă largă de stări. De exemplu, dudukul de 40 cm este considerat cel mai potrivit pentru melodiile de dragoste, pe când instrumentele mai mici însoțesc de obicei melodiile ritmice, potrivite pentru dans.
Singurul român care cântă la duduk
În primă audiție la Sibiu, Concertul pentru duduk și orchestră, de Henrik Anassian este singura lucrare de gen din creația muzicală armenească. Acest lucru o confirmă chiar interpretul concertului, Cosmin Bălean: ”E singurul concert de duduk din lume. S-a cântat de două ori la Erevan, în Armenia, acum două săptămâni a fost premiera și în Los Angeles, iar în Europa , eu, alături de maestrul Radu Popa, avem exclusivitate și îl cântăm”.
De duduk s-a apropiat în calitate de autodidact, dar cu multă îndrăzneală și multă muncă a ajuns la performanțele actuale. În prezent, este membru – șef partidă-fagot – al orchestrei simfonice a Filarmonicii ”Banatul” din Timișoara și profesor la Facultatea de Muzică din Timișoara.
Solistul continuă: ”La Filarmonica Banatul sunt totuși fagotist, dar dudukul înseamnă foarte mult pentru mine. Înseamnă suflet, înseamnă felul meu de a mă exprima nu prin cuvinte, ci prin muzică (…). Menirea noastră este să transmitem stări în sală – de la starea de tristețe până la bucurie. Simțim când publicul simte ceea ce transmitem noi și este extraordinar. Vibrăm împreună.”
”E vorba de o muncă enormă, pe care a depus-o Cosmin până în momentul de față ca să ajungă să poată să bucure pe cei care au venit la concert cu atâta drag”, ne mărturisește și dirijorul Radu Popa.
Pentru maestrul dirijor, să pregătești un concert care include un instrument ca dudukul este ”o provocare”. ” O provocare, pentru că e un instrument necunoscut, neobișnuit și nu știi exact la ce surpriză te poți aștepta din partea lui. Din cauza fluctuației de umiditate și temperatură, angile se pot usca, se pot deschide, se pot închide și atunci nu răspunde exact la ”comenzi”.
Culegând emoții
Un concert reușit are oameni care ies fără grabă din sală. Unii au ochii încă umezi, alții au fețe senine. Pe holuri, mai mulți ca niciodată, jurnaliștii încearcă să culeagă emoții cu microfoanele:
”Pentru prima oară am auzit acest instrument. E ceva deosebit. Și dirijorul, și prezentarea (n.a. despre instrument). Relația dintre ei e foarte frumoasă.”
” A fost un concert foarte relaxant și deosebit. O seară de inimă.”
”(Dudukul, n.a.) ne-a transmis multă duioșie, multă liniște, multă pace.”
Când după aproape o săptămână după concert, întâlnești oameni care își mai amintesc acei fiori în tot corpul, generați de muzică, acel moment de bucurie neobișnuită din cauza unei note, realizezi că oamenii nu-și doresc foarte mult de la evenimentele culturale în general. Publicul vine spre artă pentru a-și regăsi viața din propriile simțiri. Și când un om, o orchestră, reușesc să stăvilească această nevoie, este un fel de primăvară a trăirilor.
foto: Gabriela Cuzepan
